Mor Poveştile nemuritoare?

De . Categorii: Diverse, Eseuri/Studii

Etichete: , , , ,

Mor Poveştile nemuritoare?

Publicat în October 10, 2012 , o comentarii

E destul de riscant să pui o astfel de întrebare. Ţi se poate sugera că ai ratat revoluțiile mentale din ultimele trei decenii (adică aproximativ vârsta mea; e posibil) sau că subminezi avantajele epocii digitale (nici vorbă). Ţi se poate mai ales aminti că oferta actuală de carte pentru copii e mult mai variată, cosmopolită şi atrăgătoare grafic decât cea de pe vremea Poveştilor nemuritoare (lansate în 1966). Just. Dar, cu permisiunea dumneavoastră, eu am o nostalgie. Nici nu ştiu dacă e neapărat cea a unei lecturi, cât a unui tip uman sau a unei situări în lume în care nu mă regăsesc cu totul, dar ale căror repere parcă n-aş vrea să le pierd.

Colecția Poveşti nemuritoare a dispărut în 2002, odată cu Editura Tineretului, care o preluase de la Editura Ion Creangă. Se împlinesc zece ani, acum îmi dau seama; un bun prilej de memento. Eu cred că le-am citit cam până prin ’92, dar m-am reîntâlnit întâmplător cu ele în 2008 şi, din nou, acum. Ca experiență – fizică – de lectură, erau austere: coli galben-pământii (mai ales dacă exemplarele proveneau de pe la cunoştințe sau biblioteci şcolare), scris mic (mă flata, că semăna cu cel din cărțile pentru oameni mari), cerneală ştearsă. Nici urmă de ilustrații, cu excepția celor de pe copertă, examinate şi răs-examinate cu câte un oftat. Însă în lectura aceea te puteai cufunda – cu alte cuvinte, era lectură. Nimic altceva nu-ți distrăgea atenția, nu încerca să-ți manipuleze imaginația. Fantasmai pe cont propriu. Şi ți se preda, fără să ştii, o lecție de hermeneutică subtilă: despre “între-rândurile” care adăpostesc o lume.

E evident de ce m-am întors la Poveştile nemuritoare acum, dat fiind că m-am gândit să scriu despre ele. Reîntâlnirea din 2008 a fost însă o mare surpriză. S-a întâmplat aşa  m-a vizitat o cunoştință stabilită în Franța, care-şi cumpărase unul din volume de la anticariat – “De dor”, mi-a zis –, iar când a plecat şi l-a uitat la mine. În mod normal, nu ştiu dacă l-aş fi deschis. Dar, ca întotdeauna când ai ceva mult mai important de făcut (eu, de exemplu, eram în plin doctorat), te trezeşti făcând lucruri improbabile. Nu-mi amintesc numărul volumului ca să-l pot găsi şi relua acum şi nici nu-l mai am cu mine, m-am tot mutat în ultimul timp. Îmi amintesc în schimb că erau în el câteva poveşti albaneze care începeau, toate, cu “A fost şi n-a fost”.

Mai spun o dată: A fost şi n-a fost. Mă îndoiesc că reuşeam, copil fiind, să mă las surprinsă de asemenea construcții şi de logica arhitecturii lor. Dar pentru cineva care în 2008 se străduia (nu ştiu ce-mi venise) să înțeleagă ce voia să zică Gilles Deleuze cu “şi…şi”-ul postmodern, pentru cineva care investiga atunci coincidența contrariilor la Mircea Eliade şi “point suprême” la André Breton, acest “a fost şi n-a fost” aproape echivala cu o revelație. Era un alt mod – de o simplitate şi candoare dezarmante – de a-mi preciza dimensiunea aceea incertă, intermediară, a realismului fantastic eliadian şi a suprarealismului. (Postmodernismul tot nu mi l-am lămurit, dar cred că dacă mi l-aş lămuri n-ar mai fi postmodernism).

S-ar putea ca asocierea formulei introductive din acele poveşti fără timp cu mai recentele concepte ale unui autor sau altul să mă instaleze în plin ridicol sau în crasă blasfemie. “A fost şi n-a fost” numea odată (ca niciodată…) o realitate la care accesul era natural, stătea în firea lucrurilor; acum, doar primitivii, copiii şi alienații se mai pot simți în ea ca acasă. Când ne civilizăm, sau mai creştem, sau ne mai vine mintea la cap, vorbim deja de “Unheimlich”, de “Différence et répétition“. Ori emitem un “Basme!” categoric, amuzat. Oare şi motivat?

Cred că aici voiam să ajung. La genul de ficțiune care ne întâmpina în Poveştile nemuritoare, la faptul că acestea nu aveau facilitatea benignă a literaturii pentru copii promovată, în genere, astăzi, ci ne familiarizau cu problematicul. Era înțelepciunea (şi ea destul de austeră) unui fel anume de a estima posibilul şi imposibilul, sublimul şi prea-omenescul, adevărul şi minciuna. Tocmai am recitit câteva basme chinezeşti, coreene, indiene, arăbeşti, africane, sud-americane, îmi plăceau şi pe vremuri (mă rog, călătoream gratis), şi m-am minunat. Mă voi limita aici la, să spunem, un scurt exercițiu de sinofilie.

Iată deci un basm chinezesc în care Zeița de Jad i se arată lui Uang, biet muritor, şi-l anunță că-i poate da oricând ajutor. A doua zi Uang merge la zeiță şi-i cere – n-o să ghiciți – să-i cârpească o cămaşă… Ceea ce Zeița de Jad şi face, fireşte. Tot dintr-un basm chinezesc (vizionar ?) aflăm că a-ți dori imposibilul nu însemna a vrea luna de pe cer. Tânărul Şî Ming, visând, pe malul lacului, la frumoasa Pai Ni, îşi tot repeta : “Nu trebuie să mă mai gândesc la ea. E ca şi cum aş vrea luna de pe fundul apei”…

Şi încă o poveste, în care “o fată isteață” găseşte o dezlegare – confuciană? – celor trei ghicitori ale împăratului: “Cât e de mare timpul dintre răsăritul şi apusul soarelui? Cât e de lung drumul dintre cer şi pământ? Cât e de mare distanța dintre adevăr şi neadevăr?”. Fata isteață (pe atunci; astăzi ne pare stranie, serios depăşită de cuceririle ştiinței) spunea aşa : “Răstimpul dintre răsăritul soarelui şi apusul său este un drum de o zi, pentru că soarele răsare dimineața şi asfințeşte seara… Distanța dintre cer şi pământ este lungă cât cea dintre sprânceană şi pleoapă. După cum vedeți, când ridic pleoapa pot vedea cerul, când o cobor văd pământul… Între adevăr şi neadevăr este o depărtare de patru degete. De ce aşa? Fiindcă ceea ce auzi cu urechea este neadevărat, dar ceea ce vezi cu ochii este adevărat. Or, măsurați şi domniile voastre: între ochi şi urechi este o distanță de patru degete…”. Sunt răspunsuri surprinzător de concrete la întrebări cvasi-abisale. Răspunsuri, mai ales, în care principala unitate de măsură a distanței dintre a şti şi a nu şti rămâne cât se poate de umană: degete, urechi, pleoape, sprâncene, adică omul real, nu abstractizat, nici mediat.

Oare mă gândeam eu, copil, la toate astea? Îmi vine să zic că da, oarecum, în felul meu. În orice caz, sigur mă orientam altfel, ca om. Mai bine, mai rău decât se orientează copiii azi ? Asta n-aş şti să spun.

Revin însă la întrebarea din titlu, căreia i se cuvine, totuşi, un răspuns. Poveştile nemuritoare n-au cum să moară, de vreme ce ele se mai găsesc în bibliotecile publice sau personale: vreun copil s-ar putea să le mai răsfoiască (eu le-aş propune chiar ca subiect de doctorat, dacă n-au fost deja). În plus, nostalgici ca mine sau ca alții mai sunt, unul dintre ei a făcut şi un blog,

povestinemuritoare.blog.com, unde le putem regăsi în mare parte, scanate şi clasate cu grijă. Există viață digitală şi după moartea editurilor. Ceea ce au pierdut, cred, aceste poveşti e caracterul masiv formator. Ele nu mai pot adera firesc la imaginarul noilor generații de copii. Mă întreb dacă pentru ei lectura acestor cărți n-ar fi ca o plonjare în vidul “între-rândurilor” – un fel de bungee jumping livresc: de ce să se agațe?

 

Claudia Hulpoiu

Profesoară, Liceul de Coregrafie şi Artă Dramatică – Cluj

.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de