Povestea unui anume Apolodor

De . Categorii: Diverse

Etichete: , , ,

Povestea unui anume Apolodor

Publicat în October 15, 2012 , o comentarii

Până să ajungă să îl întâlnească pe Gellu Naum, despre Apolodor se ştiau destul de puţine lucruri. Se ştia, bineînţeles, că era tenor, cineva care jurase că-l văzuse spunea că era un pinguin grăsuţ, dar, cum nimeni nu putea confirma aşa ceva, a rămas doar vocea unui cor la spectacolele căruia nu vedeai ţipenie de om. S-a ajuns până la punctul în care, existând atât de multe zvonuri despre el, puteai umple cu ele biblioteci întregi. Dacă, într-adevăr, s-au scris sute de cărţi, asta e la fel de neclar ca cele mai multe dintre lucrurile care îl privesc pe Apolodor. Despre prietenii lui, de altfel, se ştia tot foarte puţin: pisoiul Tiţ, pesemne, făcuse un ghem de aţă de forma lui Apolodor; cămila Suzi se spune că l-ar fi urmărit în călătorie, dându-se drept sora ei; iepuraşul Buză-Lată, ariciul, ursul şi maestrul Domilasolfa, împreună, deschid, pare-se, la puţin timp după plecarea lui Apolodor, un cor cu numele său.

Despre întâlnirea cu Gellu Naum s-au spus, de asemenea, o sumedenie de lucruri. S-a spus că l-a însoţit în călătorie, că Apolodor chiar l-ar fi ajutat la câteva versuri (fusese, o lună prin Tibet, un foarte cunoscut poet), că pagini întregi lipsesc din carte fiindcă, fiindu-i milă de cât de mult plângea Apolodor, Gellu Naum a refuzat să le mai publice. Prin anii ’60, pe când Cartea cu Apolodor apăruse de ceva timp, poşta din Labrador fusese asaltată de scrisori: fete şi băieţi din întreaga lume au început să-i trimită scrisori lui Apolodor (scriau, fireşte, în româneşte), pretinzând că, prin nu ştiu ce minune, familia lui se află la ei în sufragerie. Ba chiar mai mult, legenda relaţiei sale cu o foarte mică maimuţică a inspirat sute de scenarii de film, de care s-a ales praful, căci nici unul dintre cei doi, după lungi deliberări, n-a vrut să cedeze drepturile de autor. Pescadorul METEOR, se ştie, poartă de câţiva ani buni, figura lui Apolodor pictată în cabina căpitanului, de un necunoscut pictor de geniu, mort prematur. Se spune că, an de an, pinguinii din Labrador se înghesuie să vadă portretul, dar că niciunul nu a reuşit până în zilele noastre să ajungă într-adevăr la el.

Castorul Bursuk, transformat în istoricul personal al lui Apolodor, ţine şi astăzi jurnale în care notează amănunţit întâmplările prin care eroul nostru a trecut, asigurându-se că nu-i scapă nimic din ceea ce ar putea părea important în călătoriile acestuia. Se vorbeşte chiar despre o vizită pe care pinguinul i-ar fi făcut-o, dar în niciunul dintre tomurile castorului nu poţi găsi ceva despre asta. Atunci când nu-şi aminteşte exact cele întâmplate, zvonul spune că Bursuk s-a obişnuit să redea călătoria aşa cum i-ar fi plăcut lui să se petreacă. Aşa s-au născut aventurile de pe insule încă nedescoperite, unde sărmanul Apolodor a avut de înfruntat crocodili flămânzi şi, abia scăpat teafăr, a adormit într-o nucă de cocos. Din însemnările lui Bursuk aflăm că nuca de cocos i-a ţinut drept casă pinguinului până când a scăpat-o într-o mlaştină.

Târziu de tot, deja prin mileniul trei, Apolodor se nimerise, prin nu ştiu ce împrejurare, singur spectator la un concert. Ce s-a întâmplat mai departe nu ne e foarte clar: ziarele titrau, cu litere de-o şchioapă, că Ada Milea l-ar fi răpit şi ţinut prizonier câteva luni bune; alţii spun, dimpotrivă, că pinguinul, plăcându-i muzica artistei, s-a jurat s-o facă celebră.

Dacă i-a fost sau nu impresar, nici pe asta n-o putem spune precis, dar sigur e faptul că Ada Milea l-a făcut pe Apolodor personaj de teatru. Şi mai sigur e că, undeva prin 2011, aceeaşi Ada Milea lansa un album despre Apolodor într-o limbă pe care, dacă e să ne luăm după o notă din jurnalele lui Bursuk, pinguinul nici măcar nu o înţelege. Asta nu a făcut decât să alimenteze şi mai mult zvonurile care spuneau că Apolodor e impresarul din umbră al Adei şi că de la el a pornit ideea cu albume făcute după cărţi. Se spune chiar că Apolodor pregăteşte pentru Ada Milea un album nou, pornit de la o carte la care nimeni nu se aşteaptă, carte despre care se zvoneşte că îi aparţine lui Apolodor, dar care e publicată cu pseudonim.

Cu albumul în limba engleză, Apolodor revine în ţara unde, cu mulţi, mulţi ani în urmă se întâlnea cu tâlharul din Connecticut. Despre tâlhar se spune că, după întâlnirea cu Apolodor (şi, deci, după lungii ani de închisoare şi după ce l-a trimis pe pinguin pe lună la plimbare), s-a cuminţit şi s-a angajat la grădina zoologică. După câţiva ani, strânsese destui bani încât să deschidă câteva rezervaţii naturale de pinguini pe lună. Şi, dacă tot suntem la tâlharul din Connecticut, poate că ar trebui să-i atribuim lui monumentul ridicat în cinstea lui Apolodor în Saint Louis, statuie devenită loc de pelerinaj, o Mecca a pinguinilor din toată lumea. Pe plăcuţa din faţa statuii stau scrise vorbele savantului Fergus Mac-Piggott: „Nu-i satelit, e om din Marte”. (La care, adunaţi în cor, vreo patruzeci de gură-cască strigară „Uraaa! Să trăiască!”) Întors la Bucureşti, după lunga lui călătoria şi scurta şedere în Golful Terror, alături de familia lui – bunicul Apolodorin (Cel mai în vârstă pinguin), mama Apolodorica (O pinguină, atâtica…) şi tata Apolodorel (Un pinguin mărunt şi chel) – eroul, se zvoneşte, trecut prin tot felul de aventuri, pe care încă aşteaptă să le includă în memorii, a reintrat în circ, la cor. Între timp, dincolo de parcursul lui în lumea artei şi a copilăriei, Apolodor a devenit celebru pentru că a participat la preselecţia pentru o emisiune de talente de la televizor, dar tocmai când era o pauză de curent şi n-au putut să-l înregistreze, aşa că toată România a vuit că el trebuia să fie câştigătorul. S-a înscris voluntar într-o misiune în Africa şi a ţinut un discurs emoţionant în faţa tuturor acelor oameni care nu înţelegeau ce vorbeşte, dar care îl iubeau pentru că era grăsuţ şi purta fracul lui strălucitor.

Povestea lui Apolodor, fie că ne e cunoscută din zvonuri, din versurile lui Gellu Naum sau din melodiile Adei Milea, ne vorbeşte, fără să ne dăm seama, despre un personaj pe care nu putem să nu-l îndrăgim. Un personaj-copil, dincolo de trecerea timpului; poate copilul din noi.

Răzvan Cîmpean

Răzvan Cîmpean

Rezist cu greu o săptămână întreagă fără Bob Dylan sau Ada Milea, fără un serial bun, fără un roman sau un volum de poezie. În plus, dacă se nimereşte ceva interesant la teatru, ştiţi unde mă găsiţi. Şi, ca orice obsedat, scriu despre lucrurile astea ca şi cum ar fi singurele care contează.

Mai multe articole de