Se înşiruie nenorocirile. Se adaugă esenţă de lămâie după gust

De . Categorii: Carte, Cronici

Etichete: ,

Se înşiruie nenorocirile. Se adaugă esenţă de lămâie după gust

Publicat în October 12, 2012 , o comentarii

În intervalul de vârstă considerat propice dezvoltării interesului pentru lectură (6-11 ani, în experienţa proprie), mi s-au dăruit tot felul de cărţi „infailibile”, majoritatea din acea categorie a volumaşelor care, declară coperta a patra, au făcut furori printre copii şi adulţi aşijderea. Nu mă îndoiesc că sunt şi copii care se lasă fermecaţi de o poveste cu trei-patru personaje răpite din teatrul absurdului şi strunite să dea lecţii de viaţă sub acoperire, dar eu una m-am regăsit mai degrabă printre începătorii într-ale cititului pentru care varietatea şi artificiul verbal sunt esenţiale şi care nu ajung vreodată să-i poarte pică Vrăjitorului din Oz pentru faptul că a umblat atâta amar de vreme cu cioara vopsită (era vopsită frumos şi cânta), ci lui Dorothy, pentru întoarcerea în Kansas.

Întrucât Lemony Snicket şi seria lui de treisprezece romane pentru copii nu existau când am depăşit intervalul menţionat anterior, iar de la o anumită cantitate de lecturi personale încolo diverse artificii scriitoriceşti încep să irite, nu aş băga mâna-n foc că A Series of Unfortunate Events m-ar fi entuziasmat la vremea cuvenită; totuşi aş paria, să zicem, un raft de bibliotecă pe acest lucru.

Lemony Snicket este pseudonimul literar al romancierului, scenaristului şi muzicianului american Daniel Handler; în plus, Lemony Snicket apare drept narator şi personaj marginal în seria care i-a adus celebritatea, publicată pentru prima oară între anii 1999 şi 2006. Ecranizarea din 2004, în regia lui Brad Silberling, cu Meryl Streep în rolul mătuşii Josephine şi Jim Carrey în cel al maleficului Conte Olaf, urmăreşte acţiunea primelor trei volume, fiind însă un lungmetraj de sine stătător, cu propria atmosferă şi cu un deznodământ sensibil diferit de cel al cărţilor. Pe lângă A Series of Unfortunate Events, Handler a publicat sub acelaşi pseudonim o autobiografie ficţională, un pamflet şi câteva povestiri ilustrate, urmând ca în 2012 să finalizeze primul volum al unei noi serii destinate celor mici.

Unul dintre principalele atuuri ale lui Snicket în faţa majorităţii scriitorilor care decid să se adreseze cititorilor foarte tineri mi se pare faptul (neglijat în film) că, urmând bazelor puse de William Golding cu peste un secol mai devreme, prezintă copilăria nu drept un tărâm idilic al bucuriilor inocente, ci drept o perioadă de ucenicie a micuţelor sălbăticiuni, pe care anumiţi adulţi le învaţă, cu eforturi aparent disproporţionate, cum să-şi supună pornirile fireşti intelectului. De altfel, unul dintre îndemnurile repetate ale naratorului este să abandonezi istoria nenorocirilor fraţilor Baudelaire, în favoarea vreuneia dintre nenumăratele poveşti în care câte o creatură magică sau câte un adult binevoitor pândeşte la fiecare colţ, în scopul de a-l sprijini şi distra pe fragedul personaj central.

Pe de altă parte, insistenţa aşa-ziselor sfaturi de a abandona volumele sale, de fapt ancore ale curiozităţii şi cauzatoare ale unei vagi senzaţii a încălcării limitelor, ajunge să irite cititorul adult, care probabil că are o listă în permanentă expansiune de viitoare lecturi şi pentru care şiretlicul lui Snicket este de o transparenţă descurajantă. La o adică, nu trebuie să fi atins maturitatea pentru a deveni conştient de activităţile alternative cărora te-ai putea dedica, iar faptul că îi acorzi atenţia unui volum de ficţiune înseamnă, din ce în ce mai mult, că acesta te recucereşte cu aproape fiecare frază, lucru greu de crezut în cazul unei poveşti de aproximativ 3200 de pagini. Unde vreau să ajung? A Series of Unfortunate Events nu este una dintre fabuloasele scrieri destinate atât copiilor, cât şi adulţilor, o încântătoare metaforă a condiţiei umane, expozantă în doi paşi şi trei mişcări a marilor teme literare (deşi un rezumat filtrat prin ochii potriviţi ar putea atinge nobila condiţie). Dacă ai depăşit vârsta de cincisprezece ani, vârstă a primului născut dintre protagonişti la finalul ultimului volum, vei citi seria neapărat în paralel cu o lectură „grea”, poate altcuiva, eventual pe ascuns sau sub pretexte academice.

Alte două opţiuni potenţial enervante ale lui Snicket sunt aceea de a-şi împânzi volumele cu nume de scriitori şi cu referinţe la câteva opere extrem de celebre, şi cea de a folosi şi explica în manieră proprie un vocabular destul de pretenţios. Prima ar indispune drept stângăcie a unui debutant care foloseşte intertextualitatea ca momeală, iar cea de-a doua, drept încurajare a publicului-ţintă să-şi spoiască discursul cu termeni înţeleşi pe sfert. Suspiciunile acestea sunt înlăturate încetul cu încetul, astfel încât, trecând cu bine de primele două-trei volume, vei deveni tot mai puţin înclinat să dedici timp obligatoriei lecturi paralele.

Absenţa atât a tehnologiilor moderne, cât şi a intervenţiilor supranaturale salvează povestea de la o încadrare temporală şi spaţială fără echivoc. Ghidându-mă după datele biografice ale lui Daniel Handler, aş spune că este vorba despre anii ’70-‘80 ai secolului trecut, într-o reconstituire cu accente gotice a sud-vestului SUA – dar nu neapărat; volumul final va aduce unele precizări cu privire la menţinerea acestui tip de incertitudine.

Aşadar, Violet, Klaus şi Sunny Baudelaire, de paisprezece, doisprezece şi, respectiv, un an, pierzându-şi atât părinţii, cât şi domiciliul în urma unui incendiu, se refugiază de la un tutore la altul, atrăgând nenorociri prin faptul că sunt moştenitorii unei averi considerabile, inaccesibilă înainte ca unul dintre ei să atingă, în viaţă, vârsta majoratului. Fiecare dintre protagonişti are un talent ieşit din comun: Violet se pricepe la mecanică, Klaus a citit enorm pentru vârsta lui şi ştie cum să găsească rapid orice informaţie, iar Sunny, în ultimele volume, devine o bucătăreasă apreciată. De remarcat este faptul că, deşi pe alocuri cei trei întâlnesc persoane bine intenţionate, acestea vor eşua fără excepţie să îi protejeze împotriva răpirilor, tentativelor de omor, torturii morale şi chiar fizice. Astfel, copiii sunt nevoiţi să se descurce prin resurse proprii, iar Snicket le dozează în mod impecabil comprehensiunea: dacă în primul volum orfanii identifică în persoana Contelui Olaf inamicul absolut, după eliminarea căruia nu mai poate urma niciun eveniment nefericit, pe măsură ce seria se apropie de sfârşit, ei înţeleg că unele necazuri se nasc din cele mai bune intenţii şi, mai ales, că oamenii pe care îi întâlnesc nu pot fi definiţi drept buni sau răi, ci mai degrabă drept coruptibili.

Dacă interesul scriitorului pentru valenţele ludice ale limbajului se întrevede încă din aliteraţiile folosite în titlurile volumelor, acesta devine evident când, în cadrul fiecărui capitol, câteva cuvinte sau expresii sunt explicate în contexte inedite, adesea fără exactitudine, pe ton fals didactic (două astfel de exemple: „A cranioectomy is a procedure in which the patient’s head is removed. Scientists have discovered that many health problems are rooted in the brain, so that the best thing to do with a sick patient is remove it.”[1]; „Nevermore Tree was gargantuan, a word which here means ‘having attained an inordinate amount of botanical volume,’ a phrase which here means ‘it was the biggest tree the Baudelaires had ever seen’.”[2]). Punctul de intersecţie al jocurilor de cuvinte şi al referinţelor literare este reprezentat de Sunny Baudelaire, care, conform versiunii oficiale, încă se exprimă prin gângureli pricepute doar de fraţii săi, dar care în mod concret exprimă idei complexe prin câte un singur substantiv, „tradus” celor din jur de către Violet sau Klaus („Orlando! Sunny said, which meant ‘Or the one who looks like neither a man nor a woman’.”[3]; „Arigato, Sunny said, which meant something like, ‘I appreciate your help, Quigley’.”[4]).

O mare parte a referinţelor intertextuale şi a împrumuturilor din alte limbi îi vor depăşi pe cititorii foarte tineri; în astfel de cazuri, Snicket lasă impresia că scrie numai şi numai pentru propria desfătare, ignorând orizontul de receptare al publicului-ţintă, ceea ce, în definitiv, se întâmplă de fiecare dată când cineva se apucă de scris dintr-un imperativ intern, mai degrabă decât în urma hotărârii de a „produce literatură”. Problema s-ar pune, aici, dacă o naraţiune izvorâtă din impulsul unui adult de a-şi povesti sieşi ceva interesant poate rămâne adecvată receptorilor sub anumite vârste; soluţia lui Snicket de a minimaliza autocenzura se simte a fi o retragere în sine-ca-micuţă-sălbăticiune, care înmagazinează cantităţi uriaşe de informaţii imposibil de procesat pe moment, în speranţa că acestea se vor dovedi vreodată încărcate de sens – o soluţie în aparenţă banală, dar evitată în majoritatea naraţiunilor pentru copii.

Pe lângă jocurile de cuvinte şi cel numeric – nefastul treisprezece desemnează atât numărul de volume, cât şi cel de capitole al fiecărui volum -, Snicket este fascinat de artificiile metaficţionale, atrăgând în permanenţă atenţia asupra textului ca obiect şi adăugând volumelor câte un paragraf biografic despre un sine care nu este întru totul Lemony-personajul ce investighează cazul Baudelaire, nici scriitorul Daniel Handler, ci o creatură intermediară, despre gradul de inexistenţă al căreia fiecare va crede ce-şi doreşte. Cât despre împrumuturile intertextuale, acestea ating apogeul în volumul The Hostile Hospital, unde pacienţi ai spitalului unde se desfăşoară întreaga acţiune sunt, de-a valma, Clarissa Dalloway, Emma Bovary, Haruki Murakami, Mihail Bulgakov et al.

În ciuda respectării stricte a cronologiei şi a unei foarte mari consistenţe a personajelor (care, odată ce şi-au demonstrat o anumită calitate sau preferinţă, şi-o vor menţine fără excepţie), seria se termină… în coadă de peşte: pe lângă faptul că eroii sunt abandonaţi navigând o barcă pe ape necunoscute, aceştia nu vor fi ajuns niciodată să-şi regăsească singurii prieteni, pe tripleţii Quagmire, căutaţi preţ de şase volume – sau, mai precis, regăsirea nu a avut încă loc, fiindcă Snicket îşi incită cititorii să-şi imagineze posibile continuări ale cronicii familiei Baudelaire. Din ce în ce mai des, spre final, naratorul insistă asupra convergenţei şi divergenţei firelor narative ale propriei lumi ficţionale şi, mai mult, asupra libertăţii receptorului de a le ataşa acestora propriile interpretări. Una dintre cele mai importante scene ale întregii serii (uşor de trecut cu vederea, dată fiind absenţa temporară a protagoniştilor), în cadrul volumului final – deschis cu imaginea decojirii unei cepe -, înfăţişează câteva personaje de pe o insulă secretă întrerupându-se unul pe altul la nesfârşit, convinse fiind că au identificat o cunoştinţă comună sau o întâmplare familiară în discursul celuilalt, numai pentru a fi contrazise iar şi iar, indicându-li-se că nu despre aceeaşi persoană sau întâmplare fusese vorba, ci despre, se pare, echivalentul ei într-un alt plan existenţial.

A Series of Unfortunate Events este una dintre acele naraţiuni alături de care sper că se va creşte de acum înainte, care privesc în faţă posibilitatea pierderilor de neînlocuit şi refuză, simultan, consolarea deznodământului miraculos şi dezamăgirea „întoarcerii la realitate”. Protagoniştii seriei, departe de a fi înţeleşi drept un soi de rude ale lui Humpty Dumpty, pe lângă care trebuie umblat (şi, mai ales, vorbit) cu grijă, sunt imaginaţi ca inteligenţe libere, capabile să discearnă nuanţele, să rănească deliberat, să se îngrozească de propriile alegeri, să accepte riscul ca fiecare poveste în parte să se încheie nefericit.

Să privească semnul „Sfârşit” ca pe o înşelătorie şi să continue povestea.

 

Alexandra Găujan

 


[1] „O cranioectomie este o procedură prin care capul pacientului este îndepărtat. Oamenii de ştiinţă au descoperit că multe probleme de sănătate îşi au originea în creier, prin urmare cel mai bun lucru pentru un pacient este ca acesta să i se îndepărteze.” Vol. 8, The Hostile Hospital (trad. mea).

[2] „Copacul Nevermore era gargantuan, cuvânt care aici înseamnă <<dobândise o cantitate necumpătată de volum botanic>>, expresie care aici înseamnă <<era cel mai mare copac pe care-l văzuseră vreodată copiii Baudelaire>>.” Vol. 7, The Vile Village (trad. mea).

[3] „Orlando! spuse Sunny, ceea ce însemna <<sau cel care nu arată nici a bărbat, nici a femeie>>.” Vol. 8, The Hostile Hospital (trad. mea).

[4] „Arigato, spuse Sunny, ceea ce însemna ceva gen: <<Îţi apreciez sprijinul, Quigley>>”. Vol. 10, The Slippery Slope (trad. mea).

Alexandra Găujan

Îmi place să apăs butoane misterioase. Am declanşat în felul ăsta alarme, proceduri de securitate, neplăceri. Între 19 şi 24 de ani, la Litere, nu am găsit suficiente butoane. Ca să-mi ocup timpul, am citit bibliografii obligatorii şi facultative. Acum apăs mai multe butoane ca oricând.

Mai multe articole de