Vampirul nostru cel de toate zilele

De . Categorii: Diverse

Etichete: , ,

Vampirul nostru cel de toate zilele

Publicat în October 10, 2012 , o comentarii

Dacă încă nu ai auzit de seriile Amurg, Casa nopţii, Jurnalele vampirilor, Academia vampirilor sau Vampirii sudului înseamnă că: a) nu eşti o fată de 12-18 ani b) nu trăieşti în preajma unei fete de 12-18 ani (sora, fiica, nepoată, vecină, elevă), c) nu prea dai pe la cinema, d) nu citeşti fantasy niciodată.

Trendul vampirilor în literatura pentru tineri este un fenomen extrem de interesant de urmărit. Cărţile scrise în ultimii ani au fost traduse în zeci de limbi, au un succes de piaţă colosal, autorii lor sunt un fel de guru, iar actorii norocoşi care îi joacă pe protagoniştii acestor serii nu mai pot umbla pe stradă fără să fie asaltaţi de fani. De unde şi până unde acest entuziasm este o întrebare validă dată fiind isteria înconjurătoare, mai ales când măsura anti-numitei isterii ţi-o poate da doamna de la bibliotecă – într-o zi, îndreptându-mă inocent spre rafturile S.F şi fantasy aud un strigăt deja plictisit în urma mea: „Nu mai avem aia cu casa nopţii şi nici cea cu şcoala de vampiri şi dacă vreţi listă de aşteptare le primiţi peste două luni!” În apărarea bibliotecarei, în momentul în care m-a prins din urmă mi-a recomandat călduros nişte Anne Rice.

Fie că vorbim despre Dracula lui Bram Stocker, fie că ne referim la Cronicile vampirilor de Anne Rice, modelul vampirului de astăzi este, prin comparaţie, destul de diferit. Înainte era vorba despre la un prădător nemilos căruia îi plăcea să vâneze noaptea şi să bea sânge de virgină. Acum vampirul nu iese la soare nu pentru că ar arde şi la cea mai mică atingere de UVA şi UVB, ci pentru că… străluceşte prea tare. Sau iese la soare pentru că are un inel drăguţ cu lapis-lazuli care îl protejează. Tendinţa este aceea a umanizării tocmai pentru că miza s-a schimbat – se urmăreşte o configurare mai prietenoasă a personajelor, se caută figuri abordabile, capabile să se muleze pe scheletul unei naraţiuni tip.

Vampirul modern nu prea mai bea sânge de om, în primul rând. Acesta apelează la ceea ce pentru noi ar fi dietă vegetariană, mulţumindu-se cu animalele pe care le vânează în pădure. Sau, în cel mai rău caz, recurge la voluntari care îi donează sângele sau sparge o bancă de sânge şi savurează tacticos cât o punga de B3 Rh negativ la cină. El este, prin urmare, cu atât mai uman şi cu atât mai atractiv pentru un alt element cheie al acţiunii: fata. Nelipsită din peisajul cărţilor, fata este, de obicei, o neînţeleasă şi o ciudăţică, relativ inadaptată social, bântuită de tragedii în familie şi stângace în majoritatea activităţilor pe care le întreprinde. Totuşi, el, vampirul, o observă, o înţelege, îi descoperă ceva puteri supranaturale neobişnuite şi, ca să vezi, şoc şi suprinză unanimă, se îndrăgosteşte iremediabil de ea. Acum tânăra protagonistă va trebui să aleagă între el (am uitat să menţionez ca atracţia este invariabil reciprocă) şi viaţa normală printre oameni.

Cam acesta este modelul brut după care se construieşte o naraţiune cu vampiri modernă. Oricare dintre cărţile menţionate în primul paragraf pot să se grefeze, cu mici modificări, pe tiparul de mai sus. Odată identificat mecanismul, actul lecturii este o confirmare a aşteptărilor conştiente sau inconştiente şi o scufundare în plăcerea recursivităţii. În plus, publicul fiind în mare parte feminin putem presupune că există şi un nivel al identificării cu personajul principal. Regăsim totuşi o diferenţă majoră între romanul cult al genului, respectiv Amurg scris de Stephenie Meyer, şi restul seriilor: în timp ce pentru autoarea celui dintâi sexul înainte de căsătorie este subiect tabu – o proiecţie asumată propriilor orientări religioase, restul autorilor par a se întrece în condimentarea romanelor cu scene de un erotism explicit.

Casa nopţii este, spre exemplu, o serie de 10 romane scrisă la două mâini şi apărută la noi la editura Litera., scrisă de P.C. Cast şi Kristen Cast (mamă şi fiică). Cele două au imaginat o lume în care a fi vampir se datorează unei malformaţii genetice care îşi arată semnele la pubertate şi durează patru ani. Odată ce ai fost „însemnat” cu o semilună pe frunte înseamnă că procesul de transformare a început şi trebuie să te duci la o şcoală specială pentru vampiri unde te vei pregăti pentru noua ta viaţă. Toate bune şi frumoase până aici. Sună interesant, seamănă cu Harry Potter datorită cadrului instituţional-educativ al poveştii, pare promiţător. Singura problemă este că de la primele pagini ale cărţii te afli în mintea lui Zoey Redbird. Iar experienţa acestei lecturi de naraţiune subiectivă la persoana I este ca şi cum cineva te-ar forţa să îngurgitezi bomboanele zaharisite de clişeu împachetate în steoreotipii adolescentine. Menţionez că nu mă deranjează în mod deosebit să intru în mintea unei Mary Sue, dar asta cu condiţia ca autorul să nu abuzeze deşănţat de bunăvoinţa mea. Spre exemplu, în momentul în care este „marcată” Zoey nu se întreabă ce va înseamna asta pentru viitorul ei, pentru familia ei, pentru ea în general, ci se gândeşte dacă este posibil cumva, datorită schimbării, să lipsească a doua zi de la şcoală. În plus, desfăşurarea evenimentelor este complet implauzibilă şi de domeniul hiperbolicului rizibil: într-un interval de doar trei zile Zoey arde toate etapele tipic atribuite unei dezvoltări coerente de personaj. Reuşitele ei sunt pur circumstanţiale şi greu justificabile, iar succesul său academic şi personal denotă o tendinţa a autoarelor de a indentifica incompatibilitate între genul fantasy şi criteriul verosimilului.

Să presupunem, totuşi, că ai o rezistenţă de fier şi treci peste absurditatea firului narativ. Rămâi, în acest caz, o protagonistă care ţine neapărat să-ţi explice de ce a bea o bere este scârbos şi degradant, că a face sex oral este epitomul desfrânării şi calea sigură spre iad şi că dacă suferi de anorexie, bulimie sau alte afecţiuni grave eşti un ciudat care caută atenţie. Mai rămâi cu nişte dialoguri puerile într-un aşa-zis limbaj adolescentin şi o frecvenţă inadmisiblă a cuvintelor „slut”, „whore” şi „boobies”. Mi-a fost frică să le caut traducerea şi mi-este milă de traducători. Supărarea oricărui cititor lucid va fi atât de mare încât va uita de bunul simţ şi va vrea să arunce cartea pe geam sau în flăcări. Orice argument în favoarea cărţii este insuficient tocmai pentru că autoarele nici măcar nu-şi dau silinţa. Într-adevăr, Zoey trebuie să aleagă între două vieţi, între doi băieţi din viaţa ei, unul uman şi altul nu. Da, este vorba despre un proces al devenirii, o escapadă în fantastic. În ceea ce priveşte „reţeta”, ingredientele sunt acolo, dar gradul extrem al trivializării la care au fost duse depăşeşte limitele suportabilităţii.

Academia vampirilor de Richelle Mead (în România la editura Corint), cel puţin prin comparaţie, cucereşte şi încântă. Rose Hathaway şi  Vasilia (Lissa) Dragomir sunt cele mai bune prietene şi au decis să fugă de la Academia Sf. Vladimir. Acţiunea debutează in medias res şi este narată tot la persoana întâi, de către Rose. Nu ştii de ce au fugit cele două, de cine se ascund, cine le este prieten şi cine duşman. Este o lume ficţională plăcut de descoperit datorită lui Rose care are tactul şi fineţea de a povesti şi de a se povesti altfel decât alte eroine: trecutul personajelor, motivaţiile lor, relaţiile pe care acestea le-au construit şi structura lumii în care trăiesc sunt dezvăluite treptat, cu atenţie acordată detaliilor. Nu ţi se spune, ci vezi, nu ţi se zice, ci ţi se arată. Descoperi astfel că în această serie există trei tipuri de vampiri: dhampiri, moroi şi strigoi. Dhampirii sunt o combinaţie între oameni şi moroi, rezistenţi la lumină şi posesori ale unor aptitudini fizice deosebite. Tocmai de aceea sunt însărcinaţi cu protecţia moroilor, vampirii organizaţi social în familii regale, înzestaţi cu puteri magice. Strigoii, pe de altă parte, sunt moroii care au comis păcatul capital, cei care au ucis şi sunt, prin urmare, condamnaţi să nu poată ieşi la lumină şi să îşi piardă puterile magice, singura lor distracţie fiind vânarea moroilor. În structura de mai sus Rose este dhampir, iar Lissa moroiul pe care aceasta trebuie să-l protejeze. Prietenia dintre ele este o adevărată gură de aer în mijlocul atâtor fire epice centrate pe relaţii deopotrivă romantice şi romanţioase. Desigur, la un moment dat se va întâmpla inevitabilul şi Rose şi se va îndrăgosti de un alt gardian al Lissei, Dimitri Belikov, dar conflictul  glisează aici pe o linie de relativă normalitate, iar probleme puse de potenţiala relaţie sunt mai mult decât clasicul „oh, este un animal care bea sânge, dar sunt atât de atrasă de el”. Relaţia Rose-Dimitri este adesea mai puţin interesantă decât cea dintre ea şi Vasilisa, fapt care salvează personajele şi naraţiunea de la unidimensionalitate şi platitudine.

Pentru genul în care se încadrează şi luând în considerare tiparele standardizate pe care le aplică, Academia vampirilor iese în evidenţă tocmai pentru că, în cazul de faţă, reuşesc sincer să înţeleg şi să-mi explic popularitatea volumelor. Unii ar spune că Rose este şi ea o Mary Sue, probabil că au dreptate. Totuşi, este o Mary Sue nuanţată şi simpatică: răutăcioasă, dar loială, infatuată, dar cu simţul umorului– deci convingătoare şi mult mai autentică. Cumva, ca prin magie, comentariile despre sâni şi mărimea/ recurenţa lor calitativă în şcoală nu mai sunt atât de deranjante (deşi absenţa lor nu ar fi altceva decât o binecuvântare). Alţii ar nota lipsa de originalitate în conturarea spaţiului, este vorba tot despre o şcoală, sau previzibilitatea anumitor scene. Cu toate acestea, cartea face ceea ce-şi propune: este un roman fantasy plin de acţiune, cu personaje care evoluează pe parcursul evenimentelor. Există magie şi conspiraţii, trădări şi prietenie, moarte şi scene care te ţin cu sufletul la gura, iar toate acestea au darul atât de simplu şi atât de salvator totodată de a fi coerente cu lumea pe care autoarea o construieşte. Nu ştiu dacă din păcate sau din fericire acesta a devenit un criteriu suficient de valoare în cadrul genului.

Până la urmă putem identifica numeroase motive pentru care vampirii sunt cele mai populare figuri ficţionale ale momentului. Poate au devenit o metaforă a bad-boy-ului care poate fi îmblânzit, poate există o fascinaţie colectivă şi profund reprimată pentru sânge, poate că simbolizează o graniţă probabilă dintre real şi supranatural gotic de care ducem lipsa. Cert este că deocamdată reţeta funcţionează. Până la o suprasaturare a pieţei şi o revenire a vârcolacilor/ zânelor/ spiriduşilor pledez pentru orice „page turner bun” care nu mă lasă să cred în ceea ce se întâmplă acolo. Dar asta, oricât de puţin ceremonios ar suna, abia la vară când n-am ceva mai bun de făcut.

Mara Semenescu

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de