Când actorii coboară de pe scenă: DADATrans iT şi Războiul clovnilor

De . Categorii: Cronici, Diverse, Teatru

Etichete: , ,

Când actorii coboară de pe scenă: DADATrans iT şi Războiul clovnilor

Publicat în November 12, 2012 , o comentarii

Insigna DADA se poartă pe ochiul stâng

Vineri seara, 9 noiembrie. Studio „ArtClub”. Un coif dintr-o pagină de ziar. DA-DA? Mai mulţi ardei iuţi verzi. Lecţia de creative writing. Două oglinzi. Cadouri. Un pliant-program. Mai multe cuvinte. Diverse pagini tipărite. Decupăm, decupăm. O cutie. O căciulă furată. Lămpi suspendate, lumină difuză sau întuneric. Ne rotim capetele de jur-împrejurul sălii, pe pereţi, pe tavan, din nou pe pereţi. Bănci simple pe lungimea sălii, dar şi perniţe negre pe jos, multe-multe. Statuete. Două megafoane prin care actorii de la Teatrul Naţional din Cluj răstoarnă convenţii şi instituie noi adevăruri. Casca de protecţie. Ospitalitate bahică la finalul reprezentaţiei, catalizator al discuţiilor ce urmează experienţei inedite. „10 scene  cu pauză şi final apoteotic”. Tristan Tzara şi Hugo Ball. Colaje de proiecţii video. Un ghiveci de crizanteme aproape ofilite. Un covor roşu.

Orice combinaţie care să includă toate aceste informaţii-cheie pare să sfideze posibilitatea unui rezultat artistic coerent, însă ele descriu succint, nu neaparat în această ordine, ceea ce s-a întâmplat la spectacolul-experiment DADA Trans iT, în regia Aristiţei Albăcan. În doar 45 de minute Ionuţ Caras şi Cristi Grosu, asistaţi în răstimpuri de Toma Albăcan – responsabil de colajele audio şi video, au anulat distanţa dintre scenă şi spectatori, distrugând confortul poziţiilor privilegiate oferite de o sală de teatru tradiţională şi s-au jucat cu emoţiile celor prezenţi, determinându-i să participe activ la recunoaşterea actualităţii mişcării DADA prin intermediul textelor lui Tristan Tzara, Hugo Ball etc.

Surprinzător încă de la intrarea în sală, cultivând aleatoriul şi ludicul şi provocând reacţii contrare, de la râs spontan şi până la senzaţia de superfluu datorată unor scene voit artificiale şi golite de sens, DADA Trans iT este un spectacol îndrăzneţ, ilustrativ (chiar într-un sens didactic) pentru mişcarea inţiată de Tristan Tzara, dar şi pentru că demonstrează, folosindu-se de bucăţi din realitatea care ne reprezintă, actualitatea dictonului adaptat: „Rip DADA, DADA is alive!”

Feriţi-vă de… clovni!

Mama-clovn, înzestrată cu aripi coboară pe pământ şi dă naştere unor personaje diverse, sfioase sau, dimpotrivă, ostentative prin siguranţa de sine. Identitatea clovnilor este dată nu de nume – toţi rămân nişte anonimi pe parcursul „războiului” – ci de capacitatea lor de a impresiona publicul prin ceea ce ştiu să facă. Rezultă de aici o întreagă luptă pentru supremaţie între cei care generează războiul şi stabilesc regulile lui – aşa-numiţii In-clowns sau Super-clovnii – şi cei care se lasă prinşi în acest joc care nu face decât să le scoată în evidenţă stângăciile – Out clowns (Sub-clovnii). Lupta se desfăşoară sub privirea mamei. Fie că sunt emoţionaţi de eleganţa şi priceperea cu care cei dintâi îşi prezintă trucurile, răsfăţaţi de privirile curioase, fie că sunt înduioşaţi de timiditatea şi bizarele tentative de a se adapta unui spaţiu ce nu le e pe plac – cel al scenei – ale celor din urmă, spectatorii devin „victimele” acestui război ludic, ţintele mingilor colorate de cauciuc, de diverse mărimi sau ale pistoalelor cu apă. Cei nouăsprezece clovni (Adriana Băilescu, Ruslan Bârlea, Patricia Brad, Ionuţ Caras, Dan Chiorean, Cătălin Codreanu, Ramona Dumitrean, Anca Hanu, Cătălin Herlo, Silvius Iorga, Elena Ivanca, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Romina Merei, Angelica Nicoară, Dragoş Pop, Cristian Rigman, Matei Rotaru, Irina Wintze) cuceresc nu doar scena, ci întreaga sală, mizând pe flexibilitatea de receptare a publicului, pe spontaneitatea implicării, pe bunăvoinţa de a le accepta ghiduşiile şi, în ultimă instanţă, pe posbilitatea de „mituire” în registru ludic cu bancnote verzi supradimensionate.

Spectacolul este regizat de Eli Simon, iar scenografia îi aparţine lui Cristian Rusu, pe muzică de Vincent Olivieri. Într-un decor minimal, povestea e prezentată în câteva propoziţii care însoţesc acţiunea clovnilor. Piesa mizează pe comicul de situaţie şi pe impresia vizuală creată de costumaţia specifică: veselă, dar şi ilară, însă nu şi pe limbajul articulat, inutil în contextul unor personaje a căror menire este să distreze asistenţa. Timp de 1 oră şi 15 minute clovnii câştigă simpatia publicului prin dans, scamatorii ingenioase şi cântece sau doar prin încălcarea regulilor şi comportamentul în situaţiile-limită care le urmează. Sala mare a Teatrului Naţional îşi pierde deodată sobrietatea devenind spaţiul de joacă în care se râde cu poftă şi se chiuie, în care spectatorii sunt provocaţi să se implice prin toate mijloacele. Războiul clovnilor poate fi pretextul perfect pentru a (re)învăţa râsul gratuit, sincer, copilăresc.

Iulia Rădac


Iulia Rădac

Mai multe articole de