Despre „îngeraşii de pahar”, pe muzică de Ada Milea

De . Categorii: Cronici, Diverse, Teatru

Etichete: , , , ,

Despre „îngeraşii de pahar”, pe muzică de Ada Milea

Publicat în November 08, 2012 , o comentarii

„Şi până la amiază oraşu-i ca purpura.

Până la amiază de trei ori se face toamnă, de trei ori se face primăvară,

de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde” (Ion Mureşan, Poem).

            Deliruri e, de fapt, un spectacol-concert foarte coerent prin originalitatea şi grija cu care zeul iubitorilor de experienţe inedite a adunat laolaltă câţiva oameni a căror colaborare ţine spectatorii în extaz timp de aproximativ 70 de minute: Mihai Măniuţiu (scenariul şi regia), Adrian Damian (scenografia), Vava Ştefănescu (coregrafia), Ada Milea (muzica orginială), textele lui Ion Mureşan și interpretările lui Bobo Burlăcianu şi Cristian Rigman. Clujenii s-au putut bucura pentru prima dată de minunatele deliruri duminică, 28 octombrie, la Teatrul Naţional Cluj-Napoca, gazda Teatrului de Artă Deva, producătorul acestui spectacol, a cărui premieră a fost în luna mai.

Versurile lui Ion Mureşan, din Cartea Alcool, publicată în 2010, la Editura Charmides din Bistriţa, şi distinse cu Premiul Uniunii Scriitorilor anul trecut, au ajuns la public într-o manieră specifică Adei Milea, a „miniaturilor muzical-teatrale” (Mircea Morariu, Și a fost seară…Și a fost dimineață… Apărut în „Teatrul Azi”, nr. 3-4-5/2012). În penumbră, dar la fel de importanţi în cadrul scenariului au fost Bobo Burlăcianu şi Cristian Rigman – fără a căror interpretare musicalul nu ar fi avut aceeaşi savoare. Mişcările Vavei Ştefănescu, când electrizante, când melancolice, completează discursurile muzicale, fără a le explicita. Dansul ei în delir are o forţă extraordinară, care hipnotizează spectatorii, ţintuindu-le privirile spre scenă. Singura teamă pe care am simţit-o e aceea că urmărind performanţa Vavei Ştefănescu, aş fi putut pierde ceva din expresivitatea mişcărilor Adei Milea sau a lui Bobo Burlăcianu şi apoi, privindu-i pe aceştia din urmă, că ratez ciudatul joc actoricesc al celei dintâi.

E un eveniment despre care cu greu se poate vorbi, dar care trebuie văzut. Pentru decorul superb, cald, posibil şi totuşi ireal; pentru jocul alternanţelor de voci suave şi aspre, care accentuează caracterul dramatic şi performativitatea versurilor lui Ion Mureşan; pentru jocul actoricesc neobişnuit care, în lipsa suportului epic, e de găsit în atitudinea teatrală a artiştilor; pentru notele suprarealiste ale finalului „în flăcări” în sensul propriu al expresiei; pentru că abia la sfârşitul reprezentaţiei mi-am dat seama că nu am aflat cum se numesc cele patru personaje şi că tocmai acest lucru le apropie de spectatori, provocaţi să caute sensurile delirurilor nu în zona particularului identificabil, ci într-o zonă a căror simbolistică rămâne deschisă sensibilităţii diferite a fiecăruia.

Privilegiul publicului clujean este că a putut să vadă, în lungul răstimp al aplauzelor de la final, un Ion Mureşan emoţionat sincer că a fost chemat pe scenă, dar şi de ideea că a contribuit, prin poemele sale, la delirul interior al celor prezenţi.

Iulia Rădac   

Iulia Rădac

Mai multe articole de