Înapoi la text: lecţia de recitire @ Ioana Bot

De . Categorii: Carte, Cronici

Etichete: , ,

Înapoi la text: lecţia de recitire @ Ioana Bot

Publicat în November 13, 2012 , o comentarii

Ioana Bot, Eminescu explicat fratelui meu, Editura Art, Bucureşti, 2012. 271 p.

Într-un volumaş din 1923, intitulat L’Art de lire (Arta de a citi, Editura Albatros, 1973) Émile Faguet lansa întrebarea retorică, de o simplitate savantă, dar a cărei actualitate se păstrează: Cine trebuie citit mai întâi? Autorul? Criticul? Sau istoricul literar? Ordinea propusă de Faguet privilegiază istoricul, care trebuie să ofere contextul scriiturii, dar lasă criticului abia ultima poziţie, rolul lui fiind de a provoca reflecţia şi eventualele relecturi. În caz contrar, opinia critică funcţionează ca un paravan între autor şi cititor, în detrimentul celui din urmă, privat de o lectură „inocentă”.

În cazul scriitorilor mari, paravanul se instaurează în pofida dorinţei cititorului. Adesea se ajunge la textul despre text mai repede decât la textul propriu-zis. De aceea o apropiere „inocentă” de scriitorul consacrat este o provocare pentru cititor. Cartea Ioanei Bot, Eminescu explicat fratelui meu, apărută anul acesta la Editura Art, tentează limitele acestei lecturi „fără prejudecăţi” şi, cel puţin pentru cititorii tineri, dispuşi să accepte perspective divergente, dărâmă soclul statuii inaccesibile a „Poetului Naţional”, „Luceafărul poeziei româneşti” etc., obligând la o întoarcere la textul eminescian. Un text căruia îi şterge tuşele îngroşate grotesc, mereu suprapuse, ale lecturilor neatente ale criticii, îi pune în lumină rândurile lăsate deoparte până acum, recuperând „molozul”, îi sublinează actualitatea aducând în discuţie zonele prin care Eminescu este încă interesant fără a fi scos din contextul istoric şi cultural în care a scris. E o iniţiativă curajoasă şi foarte necesară. Curajoasă pentru că nu se renunţă uşor şi fără o oarecare urmă de nostalgie la prejudecăţile culturale formate de-a lungul timpului; necesară pentru că marchează o maturitate, o detaşare şi o atenţie deosebită în tratarea subiectului,  trăsături care ar trebui să caracterizeze exegeza literară serioasă.

Studiul Ioanei Bot, dedicat unui „frate”/„seamăn” mai mult sau mai puţin neiniţiat în lectură, nu este însă o carte despre un Eminescu pe înţelesul tuturor, ci doar al acelora interesaţi de textul eminescian. Autoarea identifică câteva (numeroase!) puncte nevralgice ale receptării şi anulează, pornind dinspre text înspre cititor, paravanele interpuse unei close reading care să facă lectura interesantă: „mă atrag, în paginile lui Eminescu, mai ales acele scrieri în care inovaţia, mutaţia, Ideea se nasc sub aparenţele unor teritorii ale figurii poetice consacrate anterior, precum şi faptul că mă opresc asupra poeziilor vibrând de ireductibila tensiune dintre ceea ce textul «spune» şi ceea ce el «face», dintre logica imaginarului şi arhitectura retoricii” (p. 11). De bun-simţ mi se pare mărturisirea încă din titlu – şi detaliată în partea introductivă – a resortului subiectiv generator al textului. Ioana Bot admite că o interesează şi o oglindire a propriei persoane în şi datorită scriiturii eminesciene: „Cititori «ipocriţi», criticii vorbesc despre literatură când, de fapt vorbesc şi despre ei înşişi; se pun în propriile texte, se oferă vederii cu ajutorul unor resurse retorice de mai mică sau mai mare subtilitate” (p. 11). Discursul polemic face parte din acest joc al dedublărilor. Lecturile „cuminţi” sunt când scuzate şi justificate de anumite obişnuinţe de lectură şi noutatea absolută a lui Eminescu pentru vremea în care scrie (T. Maiorescu, Al. Grama), când aspru ironizate (G. Călinescu, Sextil Puşcariu, Iulian Costache, Theodor Codreanu etc.), pe un ton mereu egal cu sine, al cercetătorului interesat să evidenţieze un Eminescu actual, mai degrabă decât să sancţioneze monumentul gol de sens al mitului „poetului naţional”. Totuşi, una dintre mizele implicite ale Ioanei Bot este şi aceea de a arăta firescul limitelor interpretării – „restul” rămas – mai ales in cazul unui univers artistic atât de complex: „Eminescu nu este, spuneam, un scriitor care se citeşte cu uşurinţă; un secol de apropriere identitară a figurii sale nu a făcut decât să îngreuneze liniile posibilelor receptări. Dar, pe de altă parte, dificultatea înţelegerii sale îl transformă – cred – într-un caz paradigmatic pentru a ilustra imperfecţiunea oricărei interpretări a literaturii, în care singurele certitudini ale criticului se referă la incertitudinile legate de adecvarea sa la ceea ce citeşte şi analizează” (p. 14).

Lectura şi analiza Ioanei Bot dezvăluie o particularitate a temei iubirii: discursul care deconstruieşte portretul iubitei; unde duc liniile de fugă ale simetriei atunci când acestea refuză direcţiile prestabilite; tentarea – într-o manieră modernă – a limitelor limbajului; distanţa fluidă a retoricii; importanţa avantextelor şi a unei ediţii electronice pentru critica genetică; pledoaria pentru literatură, insistând asupra interpretării poeziei cu instrumentele literaturii şi între limitele literaturii în cazul poeziei patriotice. Oglindirea de sine a autoarei în şi datorită textului eminescian în cititor are mărcile subtilităţii unui discurs bine închegat, bazat pe o bibliografie solidă şi aplicată, care stăpâneşte conceptul şi limitele lui, retorica, strategiile polemicii şi care provoacă cititorul să verifice direcţiile de interpretare lansate printr-o ironie ce conotează prudenţa rostirii unor adevăruri ultime. Ceea ce propune Ioana Bot este, de fapt, o lecţie de recitire a lui Eminescu printre paravanele de lectură deja existente, care să permită aşezarea firească a poetului în circuitul literaturii universale – circuit pe care, datorită metodelor de promovare de până acum, a fost ratat.

Pentu cititorii care deja ştiu tot despre poet, Eminescu explicat fratelui meu este o carte care nelinişteşte, incomodează, răstoarnă adevăruri tari despre opera eminesciană, neverificate de o lectură atentă, fără a aşeza altele în locul celor deconstruite, aşa încât cazul închis al mitului celui mai mare poet român se redeschide ca zonă de cercetare care scapă mereu de sub controlul exegetului. Lecturile la firul ierbii propuse de Ioana Bot descătuşează spiritul unei generaţii de cititori înspăimântaţi de Eminescu, pentru că nu mai e nevoie să-şi însuşească opera unui Mare mort, cel mult „un mort frumos”, ci un text viu, pe care citatul selectat de Ioana Bot din Rosa del Conte îl caracterizează foarte bine: «poezia lui Eminescu răspunde unei nelinişti mereu actuale, pentru că este de natură metafizică; şi […] ea găseşte pentru a o exprima un limbaj care, deşi reflectă sincretismul cultural al poetului, nu este totuşi mai puţin legat de substratul cultural autohton»[1]. Aşadar, dragi cititori, înapoi la text!

 

Iulia Rădac



[1] Ioana Bot, apud Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, traducere de Marian Papahagi, Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 269.

Iulia Rădac

Mai multe articole de