Preoteasa, teatru @ Temps d’Images 2012

De . Categorii: Cronici, Teatru

Etichete:

Preoteasa, teatru @ Temps d’Images 2012

Publicat în November 12, 2012 , o comentarii

Irina Iabob Photography

Compania Krétakör

Regie, Concept & Text: Árpád Schilling
Producător: Márton Gulyás
Asistent de regie & Manager de turneu: Juhász Bálint
Video: Máté Tóth Ridovics, Krisztián Pamuki, Péter Fancsikai, János Rembeczki
Technical Manager: András Éltető
Sunet: Bence Hutlassa
Lumini: Zoltán Rigó

Distribuție: Lilla Sárosdi, Sándor Terhes, Lóránd Bartha, Kálmán Bíró, Márta Bajka, Levente Bartha, Emese Boldizsár, Annamária Daró, Jolán Dobondi, Kinga Katalin Gábor, Kikerics Kata Imre-Muntean, Eszter Incze, Attila Komán, Janka Korodi, Erika Lukács, Erzsébet Maksai, Ágnes Márton, Tímea Tankó

Îmbinând secvenţe de film cu secvenţe de teatru, Preoteasa îşi propune, din start, o oarecare ambiguitate. Totul începe cu o serie de imagini dintr-o zonă rurală, pentru a continua, pe scenă, cu un grup de elevi care aleagă în jurul profesorului lor de gimnastică. Exerciţiul e întrerupt de intrarea intempestivă în scenă a unui scuter, de pe care coboară profesoara de dramă. După câteva clipe, timp în care ambii profesori ies, copiii se iau la bătaie. Când profesorul de sport revine şi vede zarva creată în timpul orei, îl loveşte pe unul dintre elevi. Alături de profesoara de dramă, elevii încearcă să înţeleagă cele întâmplate, cauzele şi consecinţele izbucnirii nervoase a profesorului de sport, cum se putea evita o asemenea situaţie. Brusc, băiatul lovit se ridică şi interacţionează cu publicul, căruia îi adresează o serie de întrebări menite să lămurească ceea ce se petrecea în acel moment pe scenă. Astfel, înţelegem că, aşa cum se întâmplase şi într-unul din clipurile anterioare, ceea ce vedem e un exerciţiu pedagogic, diferit de mentalitatea învhechită a satului în care profesoara de dramă ajunge.

Cu oarecare reţineri, să spunem totuşi că lucrurile sunt cât de cât clare până aici. Ceea ce urmează, deşi cu o oarecare coerenţă în logica piesei, se dovedeşte o ridicolă încercare de a sublinia una din trăsăturile definitorii ale protagonistei: după ce încearcă să se apropie de elevi, vorbind cu ei inclusiv despre sexualitate, profesoara se întoarce spre public şi îşi concentrează atenţia asupra lui, scoţând la iveală detalii neobişnuite despre preferinţele sale sexuale. Ca şi cum asta nu era suficient pentru a sugera un oarecare dezechilibru în ceea ce o priveşte pe profesoară, scena următoare nu face decât să întărească inutil senzaţia: copilul profesoarei, despre existenţa căruia abia acum aflăm, intră în scenă şi repetă faptul că vrea să se întoarcă la Budapesta, la tatăl său, pentru că nimeni din sat nu-l place, ce să mai, nimeni din sat n-o place nici pe ea. În loc să confrunte matur situaţia, aşa cum se întâmpla înainte, când profesorul de sport îl loveşte pe unul dintre elevi, profesoara izbucneşte în plâns. Apoi reintră în scenă profesorul de gimnastică şi, într-una din părţile bine scrise ale piesei, îi mărturişeşte că toată lumea e atât de întoarsă împotriva ei, pentru că e singura care poate pleca oricând din sat, în timp ce ei sunt legaţi de el pentru totdeauna. Reacţia profesoarei, care îl priveşte pentru câteva secunde şi apoi iese din scenă, strică momentul bun pe care acea mărturisire îl crease.

Înregistrările ni-i arată pe copii vorbind despre plecarea profesoarei din sat, exact problema pe care piesa o discutase înainte, fiecare recunoscând faptul că metodelei ei neconvenţionale, dar şi atitudinea sinceră şi dezinhibată cu care îi trata au făcut din profesoara de dramă preferata lor. Apoi, declaraţiile copiilor amintesc fie de conflictele profesoarei cu preotul din sat, fie faptul că tocmai sinceritatea ei a fost cea care, pentru unii, a produs o deschidere spre spiritualitate. Tocmai de aceea, dincolo de încercările amatoriceşti de a sublinia temperamentul instabil al profesoarei, finalul este complet lipsit de sens şi nu face decât să anuleze întregul construct al piesei: după o discuţie între elevi şi preot, care se finalizează cu reproşurile aduse preotului pentru tendinţa sa avară şi, deci, pentru un comportament opus cel al lui Hristos, reapare profesoara şi avem parte de o confruntare directă între ea şi preot, chiar dacă îi desparte rândul de elevi adunaţi în faţa preotului. După ce preotul îi propune să rămână în sat, asigurând-o de sprijinul bisericii, profesoara izbucneşte într-un urlet isteric, care-i goneşte pe elevi şi preot din preajma ei şi, deci, de pe scenă. După câteva clipe, timp în care profesoara e liniştită de copilul ei, una dintre eleve revine pe scenă, doar pentru a-şi manifesta dezaprobul în ceea ce o priveşte pe profesoară şi pentru a o trimite pentru totdeauna din sat. Totul se încheie cu o înregistrare în care fosta profesoară vorbeşte despre impactul pe care l-a avut asupra ei cele întâmplate în sat şi despre cum, fără a fi clar pentru spectator, pentru că piesa nu problematizează asta, va avea nevoie de cel puţin un deceniu pentru a trece peste şi a uita totul.

Singurele impresii cu care poate rămâne spectatorul după vizionarea piesei e că aceasta, dincolo de simplitatea construcţiei şi a jocului actoricesc, a încercat să creeze aparenţele unei complexităţi care nu devine evidentă nicăieri, că înţelesul piesei stă ascuns undeva departe de reprezentaţia scenică sau, şi mai rău, că îi lipseşte cu desăvârşire.

 Cîmpean Răzvan

Răzvan Cîmpean

Rezist cu greu o săptămână întreagă fără Bob Dylan sau Ada Milea, fără un serial bun, fără un roman sau un volum de poezie. În plus, dacă se nimereşte ceva interesant la teatru, ştiţi unde mă găsiţi. Şi, ca orice obsedat, scriu despre lucrurile astea ca şi cum ar fi singurele care contează.

Mai multe articole de