Dă Doamne să nu se termine vreodată muzica de pe Youtube @ Vlad Moldovan

De . Categorii: Carte, Cronici

Etichete: , , ,

Dă Doamne să nu se termine vreodată muzica de pe Youtube @ Vlad Moldovan

Publicat în December 05, 2012 , o comentarii

Dispars, Vlad Moldovan (Cartea Românească, 2012)

 

Încerc să fiu sincer/ şi să nu le înfloresc.(…)/ Nu am multe de spus,/ cred că suntem nişte maimuţe/ care învaţă necontenit tehnici./ Tehnici foarte diferite/ şi stranii.

 

Dispars, noul volum de poezie al lui Vlad Moldovan, ar trebui trimis în spaţiu (alături de un sample cu muzica lui Clutchy Hopkins) ca mostră a unei geneze alternative a umanităţii, în acest aproape neschimbat decor. Şi acolo, în spaţiu, ar fi interceptat de „oamenii” ăia care se dau cu OZN-uri lor mici prin Univers şi poate că i-ar descifra codul în vreun fel.

La o primă aruncare a privirii, Dispars pare un volum nepotrivit, amestecat şi ciudat, asemeni unui străin pe care-l vezi pentru prima dată. Citind toate poemele şi recitindu-le, volumul ajunge (paradoxal aţi spune) să pară improbabil de firesc, unitar şi consistent, prins în cotidianul multistratificat în care evuri trecute, timpuri prezente şi epoci personale se prăbuşesc „minut după minut”. Doar decorurile şi scenariile se modifică, lumina cade aproape la fel, pe acelaşi platou de filmare: „Pe trunchiul lui/ apusul face ce trebuie”. Situl e acelaşi.

În primă fază, ceea ce pare straniu e stilul greu de tradus pre limba mulţimilor sau a elitiştilor, dar foarte potrivit timpurilor foarte moderne, ubicue pe care le trăim. Pentru a demonstra încă o dată că nu există un limbaj standard al poeziei, că poezia nu înseamnă imagine, nu înseamnă concept şi nu are o definiţie fixă, dar apare sub infinite forme, Vlad Moldovan face un mixaj de registre/evuri trecute şi ultra-prezente greu de imitat sau montat. Se potriveşte în cazul volumului său ceea ce Virginia Woolf spunea despre cuvinte: Words dont live in dictionaries, they live in the mind. Dacă le iei separat şi le aduni, treci prin dicţionare, aria lor va părea cel puţin bizară. În cadrul coerenţei interne a volumului, toate registrele se potrivesc, pentru că nu se suprapun, ci se completează.

Vlad Moldovan îmbină filosofia, muzica, poezia înaltă, conceptuală (aţi zice uneori) cu vorbele din autobuz sau din online şi le duce magistral pe drumurile necunoscute ale poeziei inovatoare, care face din ierarhii, generaţii şi alte incertitudini frumos indexate o banalitate. Lexicul coroziv şi mişcările de tonalitate, modulaţiile ameţitoare ale vorbirii extrem de familiare, alături de exprimările arhaice sau perimate, toate sunt mixate într-un moto perpetuo poematic năucitor.

Dispars te fentează, te bagă în mici apocalipse personale, te duce pe dealuri, prin cărţile de filosofie, în reţea şi prin lume şi râzi şi te amuzi că e şi mişto: „O inima mea tu vacă/ în tine păcăne popcorn/ apar lujeri şi diluează şi se subţie/ fără oprelişti” (poate veţi zice ironie). Te poartă chiar şi în Empireu, unde nu mai ai cum să te refugiezi în semi-liniştea, fericirea, chestia în care ai senzaţia că pluteşti. Pâş-Pâş. Şi undeva în  hăţisul şi coerenţa Disparsului se iveşte o zonă explozivă, în desfăşurare pe mute, pentru că altfel ar bulversa stabilitatea, o tensiune a întâlnirii nefaste dintre alterităţi abrazive, care nu se potrivesc, dar care învaţă disciplina zilelor puse pe repeat: „Pentru el – care pune umărul/ şi trage hard -/ el plăteşte la fals şi falsul dă-napoi îndesat”; „Se întinde noaptea şi sora ei plăpândă/ în care dăm cu toţii lovituri nesperate”;  „Niciodată în stand-by văzut-a cum/ podidit de oroare/ de chemicală/ Nici o greşeală în cuva contorsionatului suflet.”

Dispars e un volum poate mai dificil decât Blank (volumul de debut, Cartea Românească, 2008), pe atunci aproape intraductibil. Tinerii poeţi l-au folosit destul. Recitindu-l, Blank pare astăzi un iglu amorţit, fără un număr care să-l identifice, în care poţi să te refugiezi şi unde îţi poţi uita numele. E un refugiu confortabil. În Dispars există o tensiune diferită, uneori într-o remiză personală, inegalabilă, alteori într-un meci prelungit, arbitrat de un observator care veghează depozitul de sentimente şi obişnuinţe între „ăla” şi „aia” şi încercările celorlalţi: „- câţi cu cv-ul care loveşte/ căsuţa angajatorului în sideral/ câţi au înţeles că nu iubesc -/ dar au rămas împreună – încearcă -/ pentru că ceva îi mână/ să stea cât mai aproape unul de altul/ lângă ăsta lângă asta cu pierçu infectat cu toate că/ abia se cunosc”; „Cel în suferinţă tot timpu alţii/ tot timpu altceva/ să se pulverizeze/ Imperiul în care iubim numai ce vrem/ numai ce ne duce inima sau capul”. Iar observatorul acesta discret, Extrasensibilul, se află într-un timp nici măcar înregistrat în gramatica oficială, prins în interiorul unei lumi suspendate în zona marilor întrebări şi dileme existenţiale, care accelerează înspre timpurile moderne trecute prin mişto, singurele disponibile la ofertă, în supermarket, timpuri care rămân, intermitent, paralele cu scenarii originare.

Pe lângă acest filon experimental inovator, Dispars e un catalog al naibii de reuşit al lucrurilor mici şi cu „adevărat miraculoase” care dispar în vederea noastră periferică, amnezică sau ignorantă şi un depozit poetic al lucrurilor neîmpărtăşite cu nimeni, al gândurilor mutate în recycle-binul mental. Te enervează la un moment dat pentru că pare atât de à la légère scris (dar consistent au ralenti) şi pentru că nu-i poţi găsi fisuri. Ceva ar trebuie să nu funcţioneze, dar nu e cazul, mixul merge, poezia se întâmplă. Dispars te prinde de gât şi nu-ţi mai dă drumul.

Ca să îl poţi accesa, există o singură regulă: trebuie să-l recitești până scapi de senzaţia că nu ai înţeles mai nimic şi că ai ajuns şi tu în zona şabloanelor interpretative (imperative), care nu sunt tocmai potrivite, pentru că e o poezie a aruncărilor în gol de la mari înălţimi – aşadar are o altă miză. Recitindu-l, lucrurile se leagă din ce în ce mai bine, de fiecare dată mai tăios: „ştiu că şi eu ca o maimuţă/ ca şi voi dacă m-aş confrunta/ cu experienţele dificile ale vieţii/ dacă m-aş găsi într-o/ situaţie de supravieţuire/ mi-aş da arama pe faţă/ adică aş face lucruri/ naşpa şi necesare./ Chestii mediocre sau/ triste în sinceritatea lor/ pe care le-aş uita destul de repede.”

Volumul lui Vlad Moldovan nu e construit pe un singur filon (imagine, băşcălie, filosofie, concept, cotidian, intertext, interferenţe cu lumea online, muzică, mixuri), mai conţine o doză letală dintr-o substanţă neidentificabilă, ceva care depăşeşte cadrul strâmt al realităţii imediate.

Din cauza numeroaselor combinaţii, volumul riscă să fie consemnat superficial sau unilateral (într-un catalog nepotrivit) de către un cititor neatent: a, e poezie din asta despre generaţia care stă online; ăă, cred că e un fel de metafizică, dar într-un ton băşcălios; e un experiment la graniţele limbajului etc. Fiecare dintre aceste direcţii trunchiază coerenţa volumului ca întreg.

 „Spune de câte ori ai cântat/ Chestii personale pe melodii cu versuri/ Neinteligibile?”

În cele din urmă, citind Dispars ai senzaţia că găseşti anumite zone de stabilitate, că te-ai prins cum stă faza şi care-i treaba. Siguranţa îţi e demontată în doze mici când serii şi serii din poemele anterioare reapar. Şi când se termină, te cuprinde neliniştea odată cu Tinitus/ nu mă brusca, poate cel mai important poem din volum alături de Scurtă viaţă, Odă în cheie patetică, Trafic, Imperiul, Blank vs. blank, Impetus, Tripon, Odă, Cântec dezesperat, Unknown Faker. Te apuci şi reciteşti tot cap-coadă, coadă-cap, cap sau pajură, de-a ce ne mai jucăm? Sau nu ne mai jucăm?

Şi la sfârşit îţi dai seama, după ce ai depus toate armele, că Vlad Moldovan scrie, într-adevăr, despre lumea asta a noastră, cum o numim la unison, deşi nu o împărţim la fel (cu muzici, mixuri, filme, artă, conversaţii silly pe mess, convieţuire) şi nu prea. Că scrie despre un fel de evoluţie/falsă evoluţie, o istorie în care mutările şi combinaţiile se rezumă la limitele delicate ale cercului, o lume care se tot întâmplă la ieşirile din oraş sau în faţa blocului, prin păduri şi alte grădini atât de umblate. „Unele lucruri/ nu le voi înţelege/ dar fără teroare”.

Lavinia Rogojină

Lavinia Rogojină

Mai multe articole de