Doina Ruşti – Amănunte pierdute (proză)

De . Categorii: Antologia Echinox 2010, Literatură, Proză, Proza-antologie

Etichete: , ,

Doina Ruşti – Amănunte pierdute (proză)

Publicat în December 27, 2012 , o comentarii

Doina Rusti

(Acest text este inclus în Antologia Echinox 2010 – literatură română contemporană.)

Ospătăria Berbecu

În anul 1843, târgul Bucureştiului era destul de curăţel, iar în ziua de mai, când începe această poveste, străzile străluceau ca după ploaie. Mai ales Pitar Moşu, la capătul dinspre Hereasca, unde s-a oprit Carl Meyer.

Chiar pe colţ era ospătăria Berbecu, a cărei firmă, scrisă atât cu litere chirilice cât şi latine, ieşea dintre lăstarii de caprifoi. Pentru că se făcuse cald, cârciumarul scosese afară patru mese din lemn auriu, care păreau ascunse printre tufele de iasomie. Indiferent la mica grădină, Carl s-a oprit cu ochii pe casa de vizavi, o clădire albă, cu zidăria ca un ou vechi şi cu obloanele balcoanelor proaspăt vopsite. Şi abia după ce-a cuprins cu privirea acoperişurile din împrejurimi, a văzut-o şi pe Alba, care mesteca fără interes în tingirea cu dracoline. În mod evident se afla în aşteptare, căci din când în când îşi ridica ochii spre balcoanele de peste drum.

Carl s-a aşezat la o masă, curios şi el de obloanele verzi, care începeau să se mişte. În dimineaţa însorită, casa asta i s-a înfipt drept în creier, aşa că şi-a scos nottes-ul şi creionul.

Un morman de coji galbene, tăiate tăiţei, lumina masa de lângă plită.

Carl a schiţat la repezeală silueta zveltă, insistând să înnegrească părul, împletit în mai multe cozi mici, pliate de la creştet până la ceafă. Şi-n timp ce linguroiul se răsucea printre cojile de lămâie, iar un băietan îl întreba pe Carl ce pofteşte, pe balustrada micului balcon de peste drum s-au aşezat nişte braţele lenevoase.

Însă! Acest amănunt nu apare în desenul lui Meyer. Pe fila cât palma au rămas doar casa cu balcoanele închise şi o fată care se chiorăşte spre ele. Nimic mai mult. Nici măcar florile de iasomie, pocnind în aerul de mai, nu apar în acest mic desen care-a trecut prin zeci de mâini, până când a ajuns la mine.

Meyer n-a desenat braţele culcate pe balustradă. Nici momentul atât de important în care obloanele s-au deschis fără zgomot. În desenul lui nu se află nici cel mai vag indiciu al adevăratului eveniment, care a fost de fapt apariţia lui Mitiţă Obedenaru.

 

Obloanele verzi

Cu o zi în urmă, obloanele casei albe nu erau decât nişte uşi cu zăbrele de lemn vechi. Numai mâinile neobosite ale lui Mitiţă, care acum leneveau pe balustrada balconului, făcuseră ca această casă oarecare să-şi schimbe faţa. Muncise o zi întreagă, dând la pensulă, sub ochii băieţilor de la Berbecu şi mai ales ai Albei, care acum mesteca alene în cratiţa cu dracoline.

Privi printre stinghiile subţirele, spionând linguroiul şi trăgând în nări mirosul de caramel înecat în coji de lămâie, iar când în capătul străzii răsări un bărbat cu haină scurtă şi lavalieră pepită, ştiu imediat că era neamţ. Deschise cu prudenţă oblonul examinând încă o dată stratul uniform de vopsea. Nu se vedea nici urmă de pensulă. Apoi trase de sub teancul de caiete Vaillant-ul şi-l propti cu muchia în pervaz. Pentru că era prea gros, îl deschise la repezeală, pe la passer, apoi îl strecură sub giurgiuvea, ca s-o ţină deschisă.

În curtea ospătăriei, Albiţa punea-n vasul arămiu încă un rând de lămâi, iar neamţul desena de zor, cu ochii pe obloane. O emoţie şerpoasă îi trecu prin aortă şi, privind sprâncenele încordate ale lui Carl Meyer, căpătă numaidecât convingerea că străinul desena balconul. Satisfăcut, Mitiţă îşi lăsă braţele peste balustradă şi scoase în sfârşit ciuful afară.

Din strada Dionisie, peste acoperişul maroniu al Berbecului, se vedea o trăsurică lustruită, ca o hârtie de marţipan.

 

Trăsura otrăvită

Mitiţă Obedenaru ieşi pe uşa casei tocmai în momentul în care Berlicoco îşi înşfăca pachetul cu dracoline. Nimeni nu mânca de plăcere cojile de lămâie trase în zahăr, dar toţi le luau ca să-şi parfumeze gura. Peste tufele de iasomie se vedea pălăria lui Carl îndepărtându-se încet, spre Dionisie, iar Alba îi făcu semn unui băiat din ospătărie să treacă în locul ei, la tigaie.

Pentru Mitiţă toate aceste întâmplări, văzute destul de bine, au rămas totuşi în umbră. Pentru el n-a existat decât trăsura care s-a oprit chiar în faţa ospătăriei, cu toate că în aceleaşi două minute s-au petrecut o sumă de alte fapte pe care se sprijină toată istoria lui.

Când a ajuns în dreptul cuptorului, s-a deschis şi uşa trăsurii. Mai întâi a observat că era căptuşită cu un satin crem. Apoi a văzut-o şi pe Mary coborând şi un parfum de trandafiri, mai pătrunzător decât caramelul şi decât coaja de lămâie la un loc, s-a lăsat peste toată strada. Dar să nu vă gândiţi la aromele păstrate în mătăsuri vechi! În nările lui Mitiţă a ajuns un abur uşor de flori proaspete, un pic piperat şi atât de grăbit, că doar urmele lui au intrat cu adevărat în păienjenişul de filete şi capilare al rinencefalului.

Mary, pe care o ştia din vedere, dar pe care n-o văzuse niciodată aşa de aproape, era cunoscută prin tot târgul ca Englezoaica, deşi nici măcar nu era englezoaică sută în sută, ci venită dintr-o insulă a Canalului Mânecii, unde se amestecă de multă vreme sângele fandosit al francezilor cu scorţoşenia scoţiană şi cu ceva încăpăţânare irlandeză. După ce a făcut doi paşi de la trăsurica lucioasă, s-a oprit şi-a aruncat spre Mitiţă o privire atât de scurtă, încât e posibil ca nici să nu-şi fi dat seama că s-a uitat spre el. Mai exact, din trăsura ca un sipet s-a rostogolit în stradă nu doar o femeie exotică, ci un val parfumat şi otrăvitor, care a făcut ca viaţa lui Mitiţă Obedenaru să se schimbe complet. Căci în lumina acelei zile de mai, Englezoaica s-a risipit peste grădina ospătăriei, a plutit printre tufele de iasomie şi-a urcat alene până la obloanele verzi, pe care Mitiţă le vopsise cu pasiune.

 

Mary Grant

Femeia aceasta, îmbrăcată cu o rochie alburie şi amplă, a păşit pe lespedea din faţa ospătăriei pentru că, încă de pe când ieşea din strada Dionisie, zărise tunica lui Berlicoco. Fireşte, pentru ea nu era Berlicoco, ci Costache Rosetti, un bărbat pe care îl întâlnise de câteva ori şi de care se simţea definitiv legată. De la fereastra cupeului, peste tufele de iasomie, îl văzuse scotocind cu o mână în cornetul cenuşiu, îi văzuse chiar manşeta roşie peste încheietura mâinii şi, luându-şi inima-n dinţi, oprise trăsura, sub pretextul că avea să-i transmită ceva. Ea păşea acum înfricoşată la gândul că toată lumea o să-şi dea seama de adevăratul ei scop, care era de fapt să se bage puţin în sufletul de nepătruns al acestui bărbat cu nume de trandafir. Prin urmare, Mary aruncă la repezeală o privire spre Mitiţă Obedenaru şi i se păru că toată grădina ospătăriei era plină de lume, că întreaga mahala ieşise în stradă, iar că de după ferestrele zăbrelite o privea o armată aflată în misiune. Apoi, o izbiră ochii înfipţi şi faţa preocupată a Albei, care venea aproape lipită de epoleţii lui Berlicoco. Şi în timp ce băiatul de la bucătărie pusese mâna pe linguroi, iar uniforma cu epoleţi aurii se apropia, secondată de faţa neguroasă a unei fete, Englezoaica lăsă o mână în caprifoiul de pe gărduleţ, unde se odihnea şi palma amorţită a lui Mitiţă.

Abia atunci, sub impresia unei atingeri neprevăzute, îşi dădu seama de existenţa unui băiat roşu ca racul şi părându-i-se că el ar fi scos un „miss” şerpuitor, rosti şi ea, luată de val, „Mary Grant”, realizând în acelaşi moment tot penibilul întâmplării.

Mitiţă, însă, nu se pierdu cu firea, ci făcu imediat un pas în faţă, nu doar spre mirarea lui, ci şi a celorlalţi, care nici nu se mai mişcară, aşteptând să se deruleze această clipă în care un băiat poleit cu o pală de foc, îşi spunea numele. Iar sunetele zbârnăitoare ajunseră în urechile lui Berlicoco, o loviră drept în inimă pe Alba şi trecură peste coroanele unui dud, până în strada Dionisie, în timpanul nepăsător al lui Carl Meyer, oprit să se răcorească la un jgheab.

 

Planuri aproape intelectuale

Alba îşi lăsase dracolinele în grija unui băiat de la bucătărie, poreclit Zambiloi, ca să alerge spre micul gard din faţa ospătăriei, pe unde Mitiţă trecea consecvent, dimineaţă de dimineaţă.

Încă de ieri, după ce citise şi ultima filă din Pavel şi Virginia, îşi imaginase acest drum către gărduleţul înfofolit în caprifoi. Ştia că o s-o vadă imediat şi-o să stea înţepenit lângă poartă, iar de data aceasta era hotărâtă să-i arate cea mai distinsă parte a sufletului ei. Prin urmare, voia să-i ceară un roman în franceză, ca să-şi dovedească educaţia şi preocupările aflate cu mult mai presus decât ingratele treburi pe care familia i le pusese în cârcă.

Săptămâna trecută îl văzuse pe poştaşul de la austrieci aducându-i o carte şi nu se mişcase până când Mitiţă nu desfăcuse sacul poştal. Era un roman în două volume, expediat de Werdet et Spachmann. Pe copertă se vedea autorul şi un titlu uşor de ţinut minte – Le Père Goriot.

Mitiţă, destul de amator să stea la palavre, îi povestea cam tot ce citise, iar în ultimii doi ani se transformase în principala ei sursă de cărţi. De la el luase Viaţa Contelui de Comianj, Fabulele lui Esop, Zadig, iar de Paşte, îmbrăcat cu redingotă, cum aveau numai băieţii de la „Sf. Sava”, îi adusese în dar dicţionarul lui Vaillant şi un teanc de reviste franţuzeşti.

Acum însă, era vremea unei cotituri importante în relaţia lor, iar ea nu doar că şi-o imaginase toată săptămâna, dar îşi strecurase în buzunarul şorţului şi-un mic şip cu parfum.

 

Două cuvinte despre inima lovită a Albei

Prin urmare, de cum îl văzu ieşit pe balconul cu obloane proaspăt vopsite, Alba se gândi cum să scape de tingirea sfârâitoare. În timp ce neamţul se-ndrepta alene spre strada Dionisie, iar Berlicoco scotocea din mers în cornetul cu lămâi confiate, îşi făcu într-adevăr apariţia multaşteptatul Mitiţă. Iar în următoarea secundă apăru şi trăsurica al cărei coş satinat nu prevestea nimic bun.

Alba se băgă în epoleţii lui Berlicoco şi reuşi s-ajungă în poartă odată cu Mary. Iar în avalanşa de întâmplări petrecute, doar două îi rămaseră întipărite în minte. În primul rând îl văzu pe Mitiţă devenind roşu ca laleaua. Apoi, în mod catastrofic, sticla de parfum răsuflă pe neaşteptate, risipind nu doar în buzunarul ei, ci peste toată grădina, o mireasmă ca un suspin de mai.

Dar aceste două evenimente nu mai însemnară mare lucru, în clipa în care, străina, în rochia ei ca o păpădie pe moarte, se răsuci spre Mitiţă, nu acelaşi Mitiţă care ţinea în casa lui albă un volum de Balzac, ci unul nou, fâstâcit şi sedus într-o clipă.

În mica grădină din faţa ospătăriei Berbecu nu mai era decât silueta de fum a vrăjitoarei de Englezoaice.

Şi-o invizibilă aţă trecu în viteză prin inima Albei, care până atunci bătuse netulburată, timp de 14 ani.

 

După neaşteptata întâlnire

Pentru Mitiţă Obedenaru întâlnirea cu Mary Grant a fost de-a dreptul fatală. Dimineaţa de mai, mâna care îl atinsese absolut din greşeală şi parfumul venit din buzunarul Albiţei s-au fărâmiţat cu-o viteză, pe care chiar şi astăzi am putea-o considera nebunească. În amintirile lui, Englezoaica, a cărei faţă nici măcar n-o înregistrase ca lumea, era prima femeie care-l vrăjise. Mai precis, în acea zi de mai a anului 1843, Mitiţă Obedenaru luă cunoştinţă de forţa de netăgăduit a unei mâini care cade întâmplător peste carnea aflată într-o amarnică aşteptare.

Pe scurt, în memoria lui nu exista nici Albiţa, care-i suflase cu năduf în ureche, şi nici măcar Berlicoco, a cărui uniformă albastră se evaporă în substanţa acelei zile de mai.

Când în sfârşit trăsurica o luă din loc, Mitiţă îşi trecu două degete prin păr şi-şi aminti că trebuia să ajungă la şcoală.

În urma lui, mica grădină se schimbase la faţă. Alba, spre care el nu aruncă nici măcar o privire, culese cu două degete dopul rostogolit în largul ei buzunar şi astupă sticla subţirică, în care nu mai era niciun strop de parfum. Chiar şi-aşa, însă, continuă să emane mirosul înfiorător, care ani şi ani i-a tot amintit de cea mai mare ratare.

Zambiloi îi făcu semn să preia tingirea şi-o luă imediat la picior, prin fundul curţii, ocolind şandramaua pătrată în care era spălătorul.

Pe când Mitiţă, încă fierbinte, se îndepărta plutitor, iar Alba mesteca fără viaţă în tingirea cu zahăr topit, lângă cişmeaua lui Nistor Medelniceru, chiar lângă jgheab, aştepta răbdător un carnet nou-nouţ. După ce-l răsfoi fără grabă, Zambiloi îşi dădu seama că doar o singură filă era folosită, cea pe care neamţul, de care-şi aduse aminte imediat, desenase casa Obedenaru şi pe Alba cu ochii ridicaţi spre balcoane. Şi, bucuros de descoperire, rupse la iuţeală pagina compromisă, şi ascunse micul caiet în dosul şorţului, într-un buzunar întărit pe margini cu moleschin.

Cât despre desenul lui Meyer – se opri într-un cui, iar gaura pe care-o primi, chiar în mijloc, se mai vede şi astăzi, inclusiv un praf de rugină risipit de jur împrejur.

 

Cum s-a scurs ziua lui Mitiţă

În ziua aceea urmau să facă o fotografie de grup, cu Pierson-ul pe care nimeni din clasa lor nu-l văzuse încă. De doi ani încoace profesorul Marin făcea câte un experiment cu absolvenţii de la clasele lui. Însă Mitiţă nu văzuse încă nicio fotografie, în afară de câteva dagherotipuri cu femei, lenevind pe cuverturi vărgate. Dacă în dimineaţa aceea stătuse pe capul bunică-sii ca să-i calce o anume legăturică de mătase, pătruns de importanţa fotografiei, acum, în drumul spre „Sf. Sava”, toată agitaţia din urmă cu un ceas i se părea doar o amintire străveche. Mai mult: întâmplarea din poarta ospătăriei Berbecu începu să se umfle şi pe măsură ce-o rememora, descoperi cu durere nu doar că fusese penibil, ci că nu mai era nimic de făcut ca să şteargă din memoria Englezoaicei impresia proastă pe care i-o lăsase.

Îşi amintea perfect cum se aruncase spre ea. Se vedea stând lângă gard, presându-i frunzişul cu podul palmei, şi apoi ţâşnind pur şi simplu şi prezentându-se ca şi cum ar fi fost prinţul moştenitor. Iar cea mai amară dintre toate era amintirea numelui său, răsunând peste grădina Berbecu, probabil ajungând până dincolo de cişmea, în timp ce Englezoaica îşi întorsese deja capul, într-un mod atât de indiferent şi sfâşietor. În amintirile lui Mitiţă, străina aceasta, care pentru o clipă fusese a lui, se aruncase, în rochia ei foşnitoare, direct spre broscoiul de Berlicoco, pe care îl cunoştea jumătate din Bucureşti ca cel mai infect tip posibil.

 

Cum era Berlicoco de fapt

Mitiţă îl văzuse nu de mult, cu lăutarii după el, care urlau din rărunchi şi recunoştea că nu putuse să rămână de piatră, pentru că nu era băiat din „Sf. Sava” care să nu fi ştiut pe de rost toate cele şapte strofe ale romanţei lui Berlicoco. El însuşi o lălăise vara trecută, închipuindu-se cu pletele fluturând, cu lavalieră bej, cu haină nemţească, ale cărei pulpane fluturau în mers, lăsând să se vadă lustrina, în timp ce din beregata ţiganului ieşea fantoma lui, de bărbat nepăsător la trădările acelei femei învăluite şi ea în ceaţa unei mult râvnite poveşti:

„Tu-mi ziceai o dată cum că pân’ la moarte

Dragostea ta toată mie-mi vei păstra;

M-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate,

Astfel merge lumea, nu e vina ta.”.

Dar aceasta fusese vara trecută. Acum nu se mai putea gândi la el ca la poetul care îi dăduse fiori, ci doar ca la un rival care îi suflase englezoaica.

 

Nemulţumirea lui Mitiţă a ajuns până la noi

Şi tot gândindu-se, sprâncenele i se ridicară zburlite, iar buza de sus începu să-i atârne ca o creastă de cocoş bolnav, amănunte care mai pot fi văzute şi astăzi, în cea mai veche fotografie din arhivele Colegiului Naţional „Sf. Sava”.

Mitiţă s-a aşezat în primul rând de şcolari, pe vine, ca un martir. Şi uitându-se de jos în sus, spre fotograf, aerul de suferind s-a accentuat şi mai mult. În plus, genele drepte şi lungi, ca nişte măturici infipte în pleoape îl făceau să pară pe punctul de-a izbucni în plâns.

 

Realitatea lui Berlicoco era alta

Costache Rosetti traversă curtea spre odăile cele mai răcoroase, unde avea de gând să-şi petreacă toată după-amiaza. Prin dreptul nucului, a cărui coroană acoperea un sfert din faţada casei, grădinarul părea înlemnit cu-o hârtie în mână. Şi pentru că apariţia furişată a stăpânului său îl luă absolut prin surprindere, omul îi întinse pagina proaspăt ruptă dintr-un nevăzut caiet de notiţie, spunându-i mai mult ca să se laude:

– Era aruncată la Fântâna Medelnicerului, de unde am scos trei-patru sacale de apă, fără niciun ajutor. Nu spun că Tudorache n-a mai ieşit la cişmea de-o lună de zile, dar nici eu nu sunt cumpărat din târg!

Bineînţeles, ştia că stăpânul, pe care toată lumea îl poreclea Berlicoco, nu-l mai auzise de când pomenise de Tudorache, însă alte urechi de prin toate colţurile curţii meritau să audă, mai ales că unele nici nu ştiau că vorbeşte de unul singur.

Costache Rosetti era deja instalat pe macatul cu ciucuri. Întâlnirea cu Mary, care pentru el era Granta, îl indispusese oarecum. În acea zi tocmai renunţase la slujbă, scârbit nu atât de misiunea lui de şef al poliţiei, cât de existenţa neînsemnată pe care începuse s-o ducă. Ar fi vrut să-şi ia cofeturile şi să se târască alene până acasă, fără opriri. Or, Granta, care în mod evident nu avea nicio treabă, îi stricase secreta plăcere a unei zile de criză.

Restul, grădina cu iasomia înflorită, fata de la tingire sau micul uliţar care o-ntâmpinase pe Granta – nu erau decât umbre mărunte într-un decor ignorat. Şi totuşi mai era ceva. Din toată priveliştea îi rămăsese în minte un ogar alb şi subţirel care se strecura prin gaura unui gard.

Pe fereastră se vedea nucul bătrân, iar la poartă doi servitori se foiau fără treabă.

Încă ţinea între degete desenul pe care i-l întinsese grădinarul şi, aruncându-şi un ochi, recunoscu imediat cuptorul din grădina ospătăriei, plus balcoanele casei lui Lambru. Şi, pierdut în tristeţea lui fără nume, apucă un vârf de creion şi scrise în stânga, unde mica filă era complet albă, cu litere mărunţele dar ferme Ospătăria Berbecu. Iar după un timp, puţin mai jos adăugă şi Бербеку. Slova chirilică şi caligrafia de om adormit are şi astăzi ceva derutant, iar atunci, după doar cinci zile, însuşi Meyer, regăsindu-şi schiţa într-un castron de cristal, din holul familiei Rosetti, o bună jumătate de oră se îndoise de propria paternitate. Şi pentru că voia să nu mai existe nici o nelămurire, în sfârşit, îşi semnă micul desen, fără să îndrăznească să-l ceară gazdei sale, care de altfel, nici măcar nu observase interesul musafirului ei.

 

Doina Ruşti

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de