Olivia Putyer – Becoming Backseat Gamers (abordarea pasivă)

De . Categorii: Alte dosare, Dosar games as art, Dosare, anchete, Numere revistă

Etichete: , ,

Olivia Putyer – Becoming Backseat Gamers (abordarea pasivă)

Publicat în January 31, 2013 , o comentarii

Becoming Backseat Gamers (abordarea pasivă)

Eu sunt un noob. Am realizat că nu am cum să vă pun la dispoziţie un articol care să nu îmi compromită credibilitatea, cel puţin în domeniul gamingului. Gamerii veritabili pot mirosi un impostor de departe. Şi eu nu sunt gamer. N-am terminat World of Goo, n-am terminat Portal (spre ruşinea mea, deşi părea o treabă ingenioasă şi suficient de tentantă pentru a-mi mobiliza forţele şi a o duce până la capăt). Nici măcar Mario. Şi nici Hercules. Motivaţia mea de a juca Monkey Island a ţinut aproximativ 6 minute, iar reuşitele mele minore la Worms, Solitaire, Pinball sau Minesweeper nu cred că îmi permit să mă laud cu cine ştie ce revelaţii cyberdelice. Syberia I şi Syberia II: le-am dus la capăt în întregime cu walkthrough-uri. Am probabil câteva jocuri flash la activ, un Backyard Monsters, ceva. E jenant. Şi cred că e o expoziţie suficient de detaliată pentru a face orice gamer să mă privească cu resemnarea cu care un maestru priveşte un discipol nepriceput. Dacă e să dau voie analogiei să mă cuprindă cu totul, e copleşitor şi sunt tristă. Eu nu ştiu să mă joc aşa cum nu ştiu să conduc.

În ciuda incapacităţii mele vădite de a-l exploata în măsura în care merită, am primit totuşi invitaţia caldă de a explora mediul gaming-ului (şi trebuie să recunosc meritele comunităţii de gameri de a se fi maturizat îndeajuns pentru a nu mai intimida constant muritorii de rând, care, din când în când, vin să adulmece şi să arunce o privire). Cititorilor care v-aţi surprins din când în când fiind cei care priviţi peste umăr un prieten deja absorbit de şi familiarizat cu jocurile pe când voi rămâneţi în spate, neajutoraţi, acest articol este pentru voi.  Empatizez, sincer. Şi eu mi-aş dori să încerc pe îndelete… şiii nu chiar, fiindcă nu e niciodată distractiv să ţi se dea controllerul sau tastatura şi mouse-ul şi să nu poţi ţine maşinuţa de pixeli pe şosea mai mult de două minute sau să fii executat în timp ce încerci să descifrezi cu ce tastă îţi schimbi arma, să fii primul care moare într-un raid, să fii scos din joc în primele 10 minute fiindcă ai tot făcut piloni (aşa spunea vocea din pătrăţel) şi baza ta e varză. E naşpa. E naşpa, naşpa, naşpa… şi denigrant. Până una, alta, nu ai nevoie de nici un skill special să citeşti o carte sau să te uiţi la Sherlock. Oricum şi Sudoku te face mai deştept, nu? …Nu?

Lăsând deoparte atât frustrările, autoamăgirile, am încercat totuşi să identific motivele pentru care un neiniţiat ca şi mine ar trebui să îşi bată capul să merite eticheta de gamer adevărat. Nu am găsit niciun răspuns care să îmi indice că efortul e absolut indispensabil. Dar în aproximativ trei zile am încercat să absorb toooată înţelepciunea universului cu privire la gaming ca artă, ca industrie, ca activitate, ca formă de entertainment sau, eventual, ca pas intermediar spre o versiune a realităţii total dezumanizată, unde telecomanda Wii e o extensie protetică a corpului care în curând nu va mai fi valoros decât ca pattern informaţional. Evident, impresiile mele sunt discontinue, dar dacă mă adresez unor cititori cu informaţii la fel de disparate despre lumea gamingului precum au fost ale mele, s-ar putea să am norocul să le ofer o sinteză decentă.

Jocurile pentru PC, pentru consolă, jocurile video sunt fie jucării, produsele unei industrii de divertisment golit de orice utilitate culturală, socială sau educaţională, fie instrumente ale unei revoluţii apocaliptice de anihilare sistematică a trăsăturilor umane ale populaţiei până la confundarea cu cyborgul. Prostii, da. Undeva între cele două extreme, utilizatorii  privesc jocurile ca pe o şansă incredibilă de a avea parte de experienţe pe care viaţa reală, din variate motive, nu reuşeşte să le pună la dispoziţie: teritorii nelimitate de explorat şi capturat, posibilitatea de a crea noi legături sociale, spaţii de punere în scenă a tuturor scenariilor absolut imposibil de animat în lumea reală – toţi tropii cunoscuţi. Aceasta este comunitatea de gameri cu care e bine să interacţionezi, cei care te trag de mânecă şi-ţi povestesc ce linie narativă incredibilă au Bioshock sau Portal 2, ce revelaţie bizară au avut în momentul în care au optat pentru un caracter care câştigă mai repede XP decât pentru unul care poate atinge un level mai înalt sau alte lucruri similar de fabuloase.

Şi aici, noi ca non-gameri avizi probabil avem de pierdut. Jocul presupune participarea la un proces creativ şi autogenerativ. Deciziile jucătorului îl urmăresc şi îi sculptează traiectoria evolutivă (care de cele mai multe ori, dacă jocul e bine ales, are şi o finalitate valoroasă din punct de vedere cultural, care promite o îmbogăţire psihică în urma unui proces introspectiv pe care experienţa îl catalizează, fie că jucătorul e conştient sau nu). Aici ne lipsim de ceva calitativ. Totodată, deciziile jucătorului nu îl urmăresc, cel puţin nu înapoi în viaţa reală. Poţi să faci un pariu de ordin moral într-un joc fără ca repercusiunile să te bântuie ulterior. E super-eficient.

Pe de altă parte, vorbim de jocuri. Ai nevoie fie de console costisitoare, fie de coolere, procesoare, plăci video bune şi cine ştie ce alte fantezii ca să le exploatezi în mod eficient şi să te bucuri de universul lor interior fără să pui mazăre congelată sub laptop ca să nu moară de supraîncălzire în momentele cruciale. Jocurile cer răbdarea şi dexteritatea pe care cititul unei cărţi, de pildă, nu le cere. Sunt numeroase motive pentru care până acum, noi, cei care am interacţionat doar tangenţial cu jocurile, nu am ales să ne dedicăm excesiv activităţii. Şi nu-i bai. Nu foarte. Putem să rămânem backseat gameri. Bastion chiar are un soundtrack bun, iar MapleStory e, estetic vorbind, incredibil de atrăgător şi ai senzaţia de imersiune imediată, deşi e în 2D şi pare genul de joc de care te ruşinezi deja dacă ai trecut de clasa a 4-a (surprinzător, cei mai mulţi jucători au intre 18 şi 24 de ani).

Ştiu toate treburile astea nu fiindcă am fost vreodată amatoare a oricărui joc menţionat în acest articol, ci fiindcă mi s-a povestit, fiindcă am citit, fiindcă, încercând să le dau de capăt, am eşuat lamentabil, dar am putut să mă bucur de experienţa lor stând în spatele cuiva (probabil destul de persuasiv) care m-a convins că jocurile pot avea calitatea inerentă de a emana „ca lumea”-itate din fiecare pixel. Pe lângă toate astea, a experimenta pasiv jocurile şi mediul de gaming e o soluţie bună de a ne alătura unei comunităţi până acum aproape imposibil de penetrat. Având în vedere că nu o putem bate (are mai mult skill) şi trebuie să ne croim drum printre toate prejudiciile construite în jurul ei, nu văd nicio pierdere în a încerca. Până la urmă, nicio activitate construită în jurul ludicului inteligent şi a celor care se bucură de el nu poate fi altfel decât promiţătoare.

Olivia  Putyer 

Olivia Putyer

Mai multe articole de