Arte Performative | Cronici

Dragostea e oarbă, dar spectatorii nu @ Cei doi gentlemeni din Verona

Iulia Rădac18 martie 2013

La Teatrul Naţional din Cluj-Napoca am mers întotdeauna cu prejudecata pozitivă că indiferent ce se va juca pe scenă, va merita osteneala. Lucrul acesta s-a întâmplat de nenumărate ori până acum – cu excepţia marii dezamăgiri în urma piesei Biloxi Blues, câteva scene neverosimile din La Răscruce de vânturi şi câteva exagerări ale comicului de situaţie din D-ale carnavalului. Sâmbăta, 9 martie 2013, a avut loc premiera piesei Cei doi gentlemeni din Verona, de William Shakespeare, scenariu de Ada Lupu, după o traducere de Codruţa Popov şi Geanina Jinaru-Doboş. Duminică, la cea de-a doua reprezentaţie, nu doar că m-am simțit stingheră, dar am fost şi foarte nedumerită. Încă sunt.

În aparenţă un spectacol care are toate premisele unui succes – garantat de prestigiul dramaturgului englez – piesa lui Shakespeare este şi foarte greu de pus în scenă astfel încât să facă publicul actual să rezoneze. Întâi de toate fiindcă e un text de tinereţe, a cărui receptare coagulează opinii divergente: de la elogii, la imputări referitoare la platitudinea personajelor, lacunele în compoziţie, finalul pripit şi realizarea artistică a piesei în ansamblul său. Apoi fiindcă iubirea cavalerească medievală e un subiect abordat în diverse moduri, până la saturaţie. Viziunea Adei Lupu mizează pe modelarea actualităţii medievale şi a celei moderne, într-un spectacol-punte între cele două realităţi îndepărtate, cu o acţiune plasată în prezent. E o manieră tot mai des folosită de regizori cu efectul dorit asupra publicului. Unde ratează, totuşi, Cei doi gentlemeni din Verona?

Piesa se deschide prin stabilirea convenţiei: personajele se prezintă publicului într-un ritm alert, într-un superb decor al impunătoarelor coloane clasice, dar şi al unei moderne uşi rotative şi al vitrinelor mari, transparente. Cadrul rămâne acelaşi de-a lungul celor cinci acte, cu mici variaţiuni – indicii ale schimbării spaţiului în care au loc scenele. Din punct de vedere vizual, trebuie să mai remarc ingeniozitatea cuştilor mobile din sticlă, dar şi atmosfera creată de jocul de lumini. „Chapeau!“, aşadar, pentru decorul construit de Adrian Damian şi lighting design-ul lui Lucian Moga.

Dacă în cazul decorului jocul în linii antice şi moderne creează un efect vizual intersant, în cazul jocului actoricesc discrepanţa dintre discursul în stil shakesperian al personajelor şi costumaţia de stradă din zilele noastre, creează o dizarmonie ce frizează nu comicul intenţionat, ci mai degrabă grotescul. În plus, gesturile actorilor nu completează limbajul verbal, ci îl subminează, contribuind la anularea verosimilităţii. Subiectul piesei respectă linia textului original, adăugând însă celor două cupluri refăcute – Proteus şi Iulia, Valentin şi Silvia – un al treilea: Thurio şi Ducesa, în dulcele stil al happy ending-urilor americane cu gust îndoielnic. Scenariul Adei Lupu îl transformă pe ducele Milanului în ducesa interpretată cu seriozitate de Anca Hanu, iar pe Antonio, tatăl lui Proteus în Antonia (Adriana Băilescu), o mamă al cărei ridicol e scos în evidenţă de servitorul său, Panthino. Ramona Dumitrean şi Romina Merei, în rolurile iubitelor Iulia şi Silvia, au exploatat potenţialul personajelor lor şi de această dată. Totuşi, cea mai bună interpretare a fost a celei dintâi, pusă în valoare şi de camerista Lucetta – Irina Wintze. Comicul celor doi nobili, Proteus şi Valentin, ar fi fost mai natural dacă actorii – Cătălin Herlo şi Cristian Grosu – şi-ar fi luat rolurile în serios. A fost evident însă că primul nu şi-a apropriat rolul şi nu a reuşit să-i dea credibilitate personajului său, iar gesturile celuilalt ar fi fost mai potrivite într-un show televizat de entertainment. Cuplurile de dedublări ale servitorilor au fost însă savuroase prin teatralitatea şi complementaritatea personajelor, marcă a originalităţii de viziune a Adei Lupu. Cea mai apreciată pereche a fost Adrian Cucu şi Dragoş Pop, în rolul lui Launce. Prima scenă în care aceştia apar este de un comic sănătos, deşi în registrul umorului cotidian, dar nu pare a avea legătură cu nimic din ceea ce s-a întâmplat în scenele anterioare şi nici cu cele ce vor urma. De fapt, coerenţa întregii piese este destul de fragilă, iar uneori fragmentară. Singurul indiciu că Eglamour, ajutorul Silviei, interpretat de  Silvius Iorga şi Cristian Rigman, a făcut parte din aceeaşi piesă a fost discursul având amprenta lui Shakespeare. Fuga lor împreună cu Silvia, cu trotinetele, a creat o confuzie: am avut sentimentul că pe scena Teatrului se joacă cel puţin două piese diferite concomitent. Această stare de confuzie pe care am avut-o de-a lungul spectacolului a fost indusă şi de fundalul sonor prea electrizant şi agresiv – a lui Tibor Cári – pentru a se armoniza cu o comedie romantică.

Dacă s-a mizat pe contrastul care să unească ideile originale ale celor implicaţi în acest spectacol, efectul a fost o regretabilă dispersie a unor secvenţe interesante individual, dar care nu au reuşit să ofere o perspectivă unitară asupra subiectului. Cei doi gentlemeni din Verona este, din punctul meu de vedere, un experiment cu foarte bune premise de reuşită, dar care, din exces de zel, a eşuat.

Iulia Rădac