Muzica de sub piele @ Alt-J (An Awesome Wave)

De . Categorii: Alte dosare, Cronici, Diverse, Dosar Muzică, Dosare, anchete, Muzica

Etichete: , ,

Muzica de sub piele @ Alt-J (An Awesome Wave)

Publicat în March 22, 2013 , o comentarii

Alt-J

Cred în experiențe muzicale regeneratoare, în obsesii de ani de zile pentru un album pe care îl ascult la infinit, în a-mi deplasa universul pe un ritm singular care mă determină să „o iau personal” și, mai mult decât atât, duc lipsă de asta. I-am descoperit pe Alt-J tocmai când aveam o nevoie acută de a intra într-o stare de transă muzicală, decuplare de la realitate prin sunet. Ritmurile lor electro–indie/alternative–pop, cu acele voci de fundal corale, incantate de-a dreptul, pe alocuri și elementele nevrotice, m-au facut să tânjesc a nu mai ieși din ea. M-au cuprins și m-au transportat undeva unde muzica nu mă mai dusese de mult timp, între zel ritmic și anxietate, luciditate, delir. An awesome wave este albumul de debut al formației, lansat în 2012, care, cu toate că este extrem de eclectic și aparent haotic, a convins majoritatea criticilor, fiind premiat Barclaycard Mercury Prize și primind 3 nominalizări Brit Award.

Diversitatea pieselor de pe albumul „An awesome wave” stă în numeroasele instrumente folosite, abordarea sunetului și, odată cu asta, stările în care te aduce fiecare piesă în parte. Vocalul care se folosește uneori de elemente corale, clare, senine, luminoase de-a dreptul, iar uneori de forma unei incantații contemporane prin repetitivitate și jocurile de pronunție fac acest album să fie atât de fermecător schizoid. La prima ascultare am senzația că ritmicitatea construiește o poveste cu care Alt-J vrea să te ducă într-o călătorie de formatare; le asculți muzica și ești hipnotizat de imagini pe care le creează cadența sunetelor sau versurilor lor. Muzica celor de la Alt-J este, cu siguranță, extrem de vizuală. Probabil acest lucru se întâmplă din cauza formării profesionale a membrilor formației, ei începând acest proiect încă de pe vremea când studiau artele vizuale, lucru care explică imaginea puternică și culoarea pe care o are muzica lor.

Imaginile nu se opresc, ci se perindă ca piesele de domino, una după alta, prăbușindu-se asupra ta. Te aruncă în mare, îți aduc sunetul cel mai intim în ureche, te trimit în întuneric ca un firesc al muzicii, te aruncă în cadențe repetitive, ca să te scoată la mal, mai apoi, cu un interludiu, te învață să respiri, să uiți ca să te bucuri. Un album intens, dovadă că liniștile nu se simt ca un repaus apăsător, ca o suspendare, ci mai degrabă ca o prelungire, o extensie a sunetului.

Extrem de aclamați, numiti „noii Radiohead”, inovatori ai muzicii experimentale, membrii formației spun, paradoxal, că muzica lor este atât de accesibilă tocmai pentru că nu încearcă să fie neconventională, să iasă din tipare. Cu toate acestea, sensul pe care aceștia îl dau muzicii prin ceea ce pare nonsensul babiloniei de sunete, bolboroseli și zgomote enigmatice e complet inovator și curajos, provocând dezordinea aceasta de sunete, punându-le împreună, cu riscul de a nu fuziona, de a suna aritmic; cu toate acestea asimetria sunetelor devine, osmotic, desfășurarea firească a unei născoceli muzicale. Tot pentru stilul lor haotic au fost criticați și negativ, pentru unii părând neconvingător, un artificiu infantil.

Când le ascult muzica, am senzația că Alt-J dezvoltă o relație personală cu mine, îmi vorbesc, iar dragostea și obsesia pentru acest album s-a înrădăcinat când le-am citit versurile. Mi s-au părut pilde, mai mult decât povești, îndemnuri, provocări, soluții la mersul pe stradă în absență, am știut să cad și să mă ridic în propriul meu ritm, pe ritmul lor. „Toe to toe”, o altă incantație pe care am regăsit-o în mai multe din piesele lor este, poate, una pentru a forma această conexiune. Ilizibilitatea versurilor ascunde printer rândurile lor mesaje, iar piesa care începe albumul, numită – parcă pentru a evidenția manifestul, „Intro”  – are în fiecare vers câte un statement puternic. Referirile la banalitate, frumusețe, convenții, principii false: „Simple man Stan can’t stand up on the beautiful”; „It’s just a nod to the canon”; „Laugh at the beautiful”; „Shit them all festival” sunt plasate ca instigări care activează declicuri. În acest album, de altfel, este foarte mult vorba despre tipare, șabloane, reguli, limitări, începând de la această piesă și a spune „da” unei convenții, la „(Interlude 1)” și propriile noastre legi intime, până la „Tesselate” și a multiplica o formă până la infinit, obsesiv, nevrotic.

„An awesome wave” e un val teribil care te suspend și te așează, piesele fiind și ele punctate de acest laitmotiv al valului, fiind trecute printr-un joc ascendent/descendent, lamentări/grație; nimic mai departe de anost. Nevrotic, dezorganizat, primitiv, o debandadă muzicală sau nu, acest album este o poveste care merită ascultată, iar dacă îl recomand o fac pentru călătoria pe care Alt-J au pus-o la cale. Aștept cu nerăbdare următorul album, o așteptare încordată sperând la o experiență la fel de intensă, la o tulburare la fel de putenică.

 

Ioana Nastai

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de