Roddy Doyle – Sânge

De . Categorii: Dosar Muzică, Literatură, Proză

Etichete: ,

Roddy Doyle – Sânge

Publicat în March 25, 2013 , o comentarii

Roddy Doyle - Sânge (traducere)Spre finalul unei şedinţe de redacţie, cineva dintre noi se întreba de ce nu publicăm şi traduceri. Altcineva spunea că nu are vreun argument împotrivă. Cam aici s-a încheiat subiectul atunci, deşi am o bănuială că înfrumuseţez, că, pe când replicile se derulau pe Facebook, mi-i închipuiam pe oamenii ăştia în locurile lor obişnuite din cămăruţa 123, Litere, Horea 31.

Câteva săptămâni mai târziu, într-o poiană, pe un scaun pliant – obiect de care-mi promisesem prin liceu să nu mă folosesc înainte de pensie -, am citit dintr-o suflare volumul de proză scurtă Bullfighting (Viking, 2011) al lui Roddy Doyle. În timpul acesta am ridicat privirea o singură dată, suficient pentru a lua prin surprindere animalul venit pe furiş la adăpat. A fugit, fără să fi atins suprafaţa apei. Am revenit printre animalele scriitorului irlandez – câini, iepuri, un şobolan, găini, cintezoi, tauri; printre protagoniştii lui de patruzeci şi ceva de ani, care se pomenesc făcând lucruri pe care-şi promiseseră să nu le facă înainte de pensie (purtatul papucilor de casă, de exemplu).

Bullfighting este o carte despre toate micile gânduri pentru care, în general, nu există timp. Când ne-am vorbit cu adevărat pentru ultima dată? Cât de rar e prea rar? Cum înghesui bizareria pe care tocmai o comiţi în imaginea liniştitoare a banalităţii tale? Cum îi arăţi, din singurătatea vârstei a doua, unui necunoscut că te bucuri de prezenţa lui pe stradă şi atât? „Sânge” este, poate, cea mai veselă povestire a volumului.

 

Sânge

Roddy Doyle

 

Crescuse în oraşul lui Dracula. Când era la şcoală, trecea pe lângă casa lui Bram Stoker în fiecare zi. Dar asta nu însemnase nimic pentru el. N-a simţit nimic niciodată, vreo mână fantomatică sau vreun fior, vreo atingere umedă pe gât pe când trecea. De fapt, observase plăcuţa indicatoare de lângă uşă doar la aproape optsprezece ani, în ultimul său an de şcoală. Nu citise cartea şi probabil că nici n-avea s-o facă. Adormise în timpul ecranizării lui Coppola. La un moment dat, soţia ţipase şi-l înhăţase de genunchi, iar câteva momente mai târziu, îl apucase de acelaşi genunchi, încercând să-l trezească. În sala de cinema se aprinseseră luminile şi ea era furioasă.

–          Cum poţi face aşa ceva?

–          Ce?

–          Să dormi la un film ca ăsta.

–          Eu mereu dorm dacă filmul e de căcat.

–          Se presupune că suntem la o întâlnire.

–          Asta-i cu totul altceva, zise el. Pentru asta îmi cer scuze. Până la urmă, cum s-a terminat?

–          O, du-te naibii, zise ea drăgăstoasă – ceea ce era posibil în Dublin.

Deci toată treaba, toată chestiunea cu Dracula, nu însemna absolut nimic pentru el.

Şi totuşi, voia să bea sânge.

Tare de tot.

Tare de tot era de dată recentă şi înfiorător. Mâncărimea, impulsul, gura apă – erau absolut cumplite.

Nu ştia sigur când începuse. Ba da – ştia când devenise conştient.

–          Cum vrei friptura?

–          În sânge.

Soţia lui râsese. Dar el vorbea serios. Dorea bucata de carne pe care ea o ţinea deasupra tigăii, crudă şi acum – dă-o naibii de tigaie, nu era nevoie de ea. Îşi simţea nişte muşchi reţinându-l, şi alţi muşchi luptând pentru el – muşchi ai grumazului, ai fălcilor.

Apoi se trezi.

Dar era deja treaz, încă în bucătărie, privea carnea pentru friptură, aşteptând-o.

–          Deci în sânge, zise.

Ea îi zâmbi.

–          Eşti aşa o figură, îi zise.

Se ascunse în spatele ideii ei că se purta ca un tont, că era el acolo, câteva minute mai târziu, aplecându-se asupra cărnii arse de pe farfurie şi lingând-o. Copiii l-au imitat, alegându-se fiecare cu sos maro pe nas. El s-a străduit să dea uitării mâncărimea din fălci şi nevoia de a muşca şi mârâi. După cină s-au uitat la un DVD şi totul a fost mişto.

Aşa şi era; era în regulă. Viaţa se desfăşura normal. Pentru o vreme. Pentru o perioadă considerabilă. Săptămâni – i se păru. Într-o zi deschise frigiderul. Înăuntru erau două bucăţi de muşchi filé, aşteptând pe o farfurie. Trebuie să fi fost săptămâni mai târziu, pentru că ea – se numea Vera – ea nu cumpăra muşchi foarte des. Şi nu era vorba că Vera ar fi făcut toate cumpărăturile, nici măcar majoritatea; doar că ea trecea pe lângă măcelărie mult mai des decât el. Ea cumpăra mâncarea; el cumpăra vinul. Ea cumpăra săpunul şi hârtia igienică – el cumpăra vinul. Eşti aşa o figură.

Înşfăcă una dintre bucăţile de carne şi o duse deasupra chiuvetei. Privi în spate, ca să se asigure că era singur, apoi o devoră aplecându-se peste chiuvetă. Dar nu o devoră. O linse întâi, ca pe o îngheţată pe băţ; era rece. Auzi picăturile de sânge izbind aluminiul dedesubtul său şi simţi sângele scurgându-i-se peste bărbie, ca şi când acesta – sângele – ar fi fost al lui. Şi începu să îl sugă, la repezeală, să-l bea. Ar fi trebuit să fie cald. Ştia asta şi se simţea dezgustat de faptul că deja îşi cultiva dezamăgirea, punându-se în poziţia de a face din nou – asta – de a hrăni o nevoie, o dependenţă căpătată şi acceptată brusc. Mârâi – futu-i, mârâi. Se uită în spate – dar nu-i păsa. Eşti aşa o figură. O mestecă până când încetă să mai fie carne şi scuipă pasta în coşul de gunoi. Se şterse pe bărbie; se spălă pe mâini. Îşi privi cămaşa. Era curată. Porni apa caldă şi privi cum picăturile negre deveneau roşii, roz, apoi nimic. Luă din frigider bucata de muşchi rămasă şi o făcu să alunece din farfurie în coşul de gunoi. Legă punga de plastic şi o duse afară, la tomberon.

–          Unde ne e cina? se interesă Vera mai târziu.

–          Ce anume?

–          Cumpărasem muşchi filé pentru noi. Acolo.

Stătea în faţa frigiderului cu uşa deschisă.

–          Era stricat.

–          Nu era.

–          Era, zise el. Puţea. L-am aruncat.

–          Era perfect, zise ea. E acolo, înăuntru?

Se îndreptă spre coşul de gunoi.

–          În tomberon, zise el.

Nu se aşteptase la chestia asta; nu anticipase evenimentele.

–          Îl recuperez, zise ea, îndreptându-se spre uşa din spate. Tâmpitul.

Se referea la măcelar.

–          Lasă-l, zise el.

Nu se ridică, nu se puse în calea ei. Rămase aşezat la masă. Îşi simţea inima – propria carne – ţopăind, bocănind.

–          Mereu a fost de treabă, zise. Dacă ne plângem, o să – nu ştiu – o să schimbăm relaţia. Aia dintre client şi furnizor.

Îi plăcea să se asculte pe sine. Câştiga.

–          Putem să mâncăm din carnea tocată, zise el.

–          Aia era pentru copii, zise ea. Pentru burgeri.

–          Mie-mi plac burgerii. Şi ţie-ţi plac.

Uşa din spate era deschisă. Era o zi fierbinte, după o săptămână întreagă de zile fierbinţi. Ştia el: ea n-avea niciun chef să deschidă tomberonul şi să-şi bage capul într-un roi de muşte.

Au mâncat burgeri micuţi. Copiii nu s-au plâns.

Şi cu asta basta.

A depăşit momentul. Îşi amintea – se vedea pe sine atacând carnea, aplecat deasupra chiuvetei. Închise ochii strâns – ideea, gândul de a fi surprins în ipostaza aceea. De vreunul dintre copii, de soţie. Sfârşitul vieţii lui.

Pusese capăt dorinţei. Dar a revenit, câteva zile mai târziu. Şi i-a pus capăt din nou. Iar în faţa frigiderului – cotlete de miel de data asta. Îşi trecu mâna pe deasupra lor şi înşfăcă un pachet de piept de pui, o tăviţă de polistiren, înfăşurată în folie transparentă. Băgă un deget prin folie, o îndepărtă. Puse pieptul de pui pe o farfurie – şi bău sângele roz spre alb. Îl dădu gata direct din tavă. Şi vomită.

Vindecat. Îngreţoşat – revoltat. N-o să mai facă. Nu s-a dus la serviciu a doua zi. Vera i-a pus mâna pe frunte.

–          Poate ai luat gripa porcină.

–          Varicelă, zise el. Eşti aşa o figură.

–          Trebuie s-o fi avut când erai mic, zise ea. N-ai avut?

–          Ba cred că da, zise el.

Părea îngrijorată.

–          Poate provoca sterilitate adulţilor de sex masculin.

–          Mi-am făcut vasectomie, îi zise el. Acum trei ani.

–          Uitasem, zise ea.

–          Eu nu.

Dar se vindecase; îşi rezolvase problema. Gândul, amintirea – gustul sângelui de pui, al tăviţei de polistiren – îi provocară greaţă cât era ziua de lungă. Nu se dăduse bătut. Se torturase până când îşi dăduse seama că s-a vindecat.

Fier căutase de fapt. Aşa a hotărât după puţină cercetare pe Google la serviciu. Avea sens; i-a luat o piatră de pe inimă. Ceva legat de gustul, chiar şi de aspectul sângelui roşu aprins de vită – era metalic, ruginiu. După asta tânjise, după fier, după metal. Fusese palid; adormise la televizor, ca un pensionar. Anemie. Numai de fier avea nevoie. Aşa că şi-a cumpărat o cutie cu suc de grapefruit – ştia că nu s-ar atinge copiii de aşa ceva – şi a trecut pe la o farmacie în drum spre casă, pentru tablete de fier. A regretat cererea în momentul în care femeia de la ghişeu l-a privit pe deasupra ochelarilor şi a întrebat dacă erau pentru soţia lui.

–          Le împărţim, a zis.

Ea nu a schiţat niciun gest.

–          Aş avea nevoie de o reţetă de la medicul de familie.

–          Pentru fier?

–          Da.

A cumpărat prezervative şi pastile împotriva tusei şi a plecat. Până să ajungă acasă, şi-a dat seama că teoria lui despre fier era o tâmpenie şi a vârât cutia de suc de grapefruit într-un gard viu, laolaltă cu prezervativele. Copiii aveau dreptate: sucul de grapefruit era dezgustător. Nu era nimic în neregulă cu el, cu excepţia faptului că voia să bea sânge.

Avea copii. Asta era ideea. Un băiat şi o fată. Avea o familie, o soţie pe care o iubea, o slujbă pe care o tolera. Lucra într-una dintre bănci, nu destul de sus încât să se califice pentru unul dintre bonusurile nebuneşti date pe vremea boomului, dar destul de sus încât familia să-i fi putut fi luată ostatică în timp ce el mergea la bancă împreună cu unul dintre tipii cei răi şi deschidea seiful – deşi evenimentul nu avusese niciodată loc. Ideea e că era un tip normal. Era un heterosexual de patruzeci şi unu de ani care locuia în Dublin şi ieşea ocazional cu prietenii la bere – Guinness; o grămadă de fier – juca fotbal o dată pe săptămână în sala de sport semiruinată a unei şcoli, făcea sex cu soţia suficient de des încât să se încadreze, cam la limită, la regulat, şi i-ar fi plăcut să facă sex cu alte femei, cu multe alte femei, dar era un simplu gând, niciodată o ambiţie reală sau ceva urgent sau turbat. Era un tip normal.

Luă cu el o bucată de muşchi filé în toaleta bărbaţilor de la serviciu, o devoră, apoi trase apa peste punga de plastic. Dar aceasta rămase ca o paraşută deasupra apei. O pescui şi o băgă în buzunar. Îşi cercetă în oglindă cămaşa şi cravata, deşi fusese atent să nu se lase dus de val pe când ataca bucata de carne în cabina de toaletă. Era curat, fără pată, sinele său obişnuit. Se uită să nu aibă aţe de carne printre dinţi, aproape îşi lipi faţa de oglindă. Era în regulă. Se întoarse la birou şi luă prânzul alături de colegi, adică un sendviş pe care şi-l făcuse de dimineaţă, cu avocado şi roşii – în frigiderul lui nu ajunsese recesiunea. Se simţea bine, se simţea grozav.

Ţinea situaţia sub control, o îngrijea. Era propriul său doctor, era pe mâini foarte bune. În curând avea să-şi refacă necesarul de fier şi să revină la sinele lui şi mai normal.

Aşa că a fost destul de surprins când a sărit gardul, chiar în clipa în care o făcea. Ce dracu’ fac? Ştia exact ce face. Atenta la găinile de recesiune ale vecinilor. La trei dimineaţa. Avea de gând să o decapiteze cu dinţii pe una dintre ele. Văzuse găinile astea – nu era sigur dacă li se zicea găini sau pui – de la una dintre ferestrele de la etaj. Le vedea în fiecare seară, când trăgea draperiile în camera fiicei sale, după ce-i citise o poveste. (Vezi? E un tip normal.) Erau trei, scurmau prin grădină. Le ura, ura însăşi ideea de găini. Economia mondială se clătina, iar clasele mijlocii începuseră instantaneu să-şi cultive proprii cartofi şi morcovi, să-şi cumpere pui de găină şi să treacă sub tăcere faptul că aveau portofolii imobiliare în Europa de Est. Şi încetaseră să-i mai vorbească pentru că el devenise inamicul, era malefic pentru că lucra într-o bancă. Căţeaua leneşă de alături se putea preface ocupată cu găinile ei cât era ziua de lungă. Ei bine, o să aibă cu una mai puţin de îngrijit, pentru că el sărise gardul. Aterizase în picioare, fără zgomot – era în formă; juca fotbal – şi tocmai încolţea găinile.

Ştia ce avea de gând. Spera să se aprindă vreun bec la etaj – sau, şi mai bine, la parter – sau alături, în propria casă. Să-l sperie în ultimul hal, să-l trimită gonind înapoi peste gard. Eram doar curios dacă se vede naveta spaţială. Trebuie să treacă pe deasupra Irlandei în noaptea asta. Avea să scape blufând – Deşi n-o să facă vreo oprire – cu inima izbindu-i coastele. Avea să-l liniştească pentru alte câteva zile, o săptămână; avea să-l treacă de weekend.

Dar nu s-a aprins niciun bec.

Şi găinile cotcodăceau. Aici suntem.

Înşfăcă una. Era uşor, prea uşor. Era o noapte minunată; erau vizibile la maximum, stând în şir ca o trupă de fete, The Supremes. N-ar fi trebuit băgate-n coteţ – ăsta era cuvântul? – şi lăsate iar libere dimineaţa? Vulpile din oraş erau notorii; toată lumea văzuse câte una. El însuşi văzuse una plimbându-se de-a lungul străzii, pe când mergea dinspre gară spre casă, cu câteva luni înainte.

Îşi apucă găina, aşteptă protestul, loviturile cu ciocul. Dar nu, i se cuibări în braţe ca un blestemat de pisoi. Cu căpşorul într-o mână şi picioarele aspre, sfrijite, în cealaltă, o întinse ca pe o bandă de cauciuc şi şi-o ridică la gură. Şi muşcă – oarecum. Nu ţâşni sânge, nici nu se auzi o pocnitură clară. Gâtlejul îi era încă în gură. Simţea un puls pe limbă. Găina era îngrozită; îi simţea groaza în picioare. Dar el nu voia să sperie pasărea – nu era crud. Voia pur şi simplu să-i taie capul cu dinţii şi să stea cu gura sub gâtul decapitat. Numai că îşi dădu seama: nu era în stare. Nu era un vampir sau un vârcolac. Şi îi trebuia o plombă – simţea. Decapitam o găină cu dinţii, domnule doctor. O să lase găina jos şi o să sară gardul înapoi.

Dar se aprinse un bec – şi el muşcă. La parter,chiar în faţa lui – iar capul se desprinse cu totul. Nu era sânge, nu prea, doar – păi – os, cartilaj, ceva umed. N-o să vomite. Vecinii aveau să se holbeze la el – el sau ea sau el şi cu ea – Jim şi Barbara. Dar era rapid, era calm. Ştia că nu-l puteau zări, fiindcă lumina se aprinsese în bucătărie, iar aici, afară, era beznă. Deşi, acum că se gândea – şi chiar gândea – se putea să-l fi văzut înainte să aprindă lumina.

Iar acum găina, găina decapitată, moartă, se hotărî să protesteze. Un ţipăt ieşi din ceva ce nu putea fi ciocul, din moment ce capul, detaşat sau cel puţin semidetaşat, se afla într-una dintre mâinile lui. Ţinea corpul de gâtlej şi acesta se zbătea. Lasă-mă jos, lasă-mă jos.

Lăsă găina să cadă, o auzi cum fugea de el, şi porni. Fugi către gard. Nu către al lui – doar gândea. Către gardul din partea opusă, de la două case distanţă de a lui. Era sus, fără efort, apoi era dincolo. Se aşeză un pic, cât să-şi tragă sufletul, să-şi plănuiască traseul de întoarcere acasă. Ciuli urechile. Nu auzise uşa de la bucătărie deschizându-se şi găina părea să fi acceptat faptul că era moartă. Celelalte două nu observaseră, ori erau în doliu. Era foarte linişte.

Era în siguranţă – credea că e în siguranţă. Era prost, vesel, consternat, ruşinat, la naiba, încântat, şi în siguranţă. Privi cerul. Şi văzu naveta spaţială. Steaua cea mai luminoasă, mişcându-se constant de-a curmezişul nopţii. Naveta Endeavour – îşi aminti numele.

Era înapoi în pat.

Ea se trezi – pe jumătate. Picioarele lui reci, greutatea lui pe saltea.

–          Ce-ai păţit?

–          Nimic, zise el. M-am sculat să văd naveta spaţială.

–          Super.

Deja adormise la loc.

–          A fost uluitor, zise, adresându-se spatelui ei. Uluitor.

O sărută pe gât.

Chiar dormi. Era vineri noaptea, sâmbătă dimineaţa. Se trezi singur în pat. Nu se mai întâmplase de mult ca ea să se trezească înaintea lui. Se simţea bine – se simţea grozav. Se spălase pe dinţi şi folosise aţă dentară înainte să se întoarcă în pat, nici urmă de găină printre dinţii lui. Făcuse gargară în linişte, până când îi dăduseră lacrimile. Fără gust rău, fără vină. N-ar fi trebuit să facă ce făcuse, dar un gând mai important îi înăbuşi rapid orice urmă de vină. Era gândul cu care adormise, îmbrăţişându-l ca pe un ursuleţ de pluş, chiar după ce-şi sărutase soţia pe gât.

Gâturi.

Era chiar atât de simplu.

Sângele era o momeală, cum ar veni, trimisă ca să-l distragă – de către psihicul sau conştiinţa sa, ce-o fi fost – de la vederea mult mai sănătosului fapt evident. După gâturi tânjise, nu după sânge. Nu-şi dorea să bea sânge şi nu era mai anemic decât un picior de vacă. Adevărul simplu şi murdar era că-şi dorea să muşte gâturi. Era una dintre chestiile alea ale vârstei de mijloc. Şi asta era în regulă, era OK, pentru că se afla la mijlocul vieţii, plus sau minus câţiva ani.

Sex.

Simplu.

Îşi dorea să facă sex cu tot ce avea viaţă. Nu la propriu. Voia să facă sex cu majoritatea chestiilor. Cu unele chestii – cu majoritatea femeilor. Era un bărbat normal, acomodându-se cu vârsta de mijloc. Zilele-i erau numărate. Ştia treaba asta, dar nu o gândea. Un an era 365 de zile. Zece ani erau 3.650. Treizeci de ani îi acordau 10.950. Mai ai 10.950 de zile de trăit. E OK, mersi. Stând întins pe pat, se simţi fericit. Impulsul dispăruse, pentru că înţelesese. Mintea îi era în regulă, dar ceva în el o luase razna. Latura sa biologică sau ceva de genul ăsta. Nu cu multă vreme înainte, doar cu câteva generaţii în urmă, ar fi fost deja mort sau cel puţin decrepit, fără un dinte-n gură. Vârsta de mijloc şi anii tomnatici erau concepte moderne. Creierul lui le pricepea, dar latura biologică – bărbăţia lui – nu. Nu-i mai rămăseseră decât câţiva ani de călăreală: aşa considera biologia. Mai la obiect, câţiva ani de reproducere. Şi poate că vasectomia înrăutăţise lucrurile sau le radicalizase, poate trimitea mesaje aiurea – nu avea habar.

Mintea umană era o treabă ciudată. Avusese o poftă nebună de-un futai, aşa că decapitase cu dinţii găina unui vecin.

Coborî la parter.

–          Una dintre găinile Barbarei a fost omorâtă de o vulpe azi-noapte, zise Vera.

–          Păi era oarecum inevitabil, nu?

–          Eşti cam crud.

–          Asta fac vulpile, zise el. Când?

–          Ce?

–          Când a dat vulpea lovitura?

–          Azi-noapte, zise ea. Ai auzit ceva în timp ce te uitai la naveta spaţială?

–          Absolut nimic, zise el. Doar pe astronauţi stând la poveşti.

Ea zâmbi. Eşti aşa o figură.

–          Despre ce?

–          O, numai despre cât de mult le place Irlanda. Cum se simte Barbara?

–          E terminată.

–          A spus cumva că se simte violată?

–          Chiar aşa a spus, dar eşti un cinic nenorocit.

Râdea. Şi el ştiu: încheiase operaţiunea cu succes.

Ceva mai încolo, noaptea din nou, o sărută pe gât. O muşcă de gât. Pentru o jumătate de oră fură o pereche de adolescenţi, iar după încă o jumătate de oră încă mai erau ameţiţi.

–          Bun, zise ea, sunt gata de-un supliment.

Mâna îi porni în explorare.

–          Mă întorc într-un minut, zise el.

Se duse la parter, la frigider – două bucăţi de macrou pe o farfurie. Se uită în congelator, extrase o pungă promiţătoare. Nişte cotlete de porc. Ţinu punga sub apa caldă de la robinet până când se înmuie plasticul. Apoi rupse folia şi se asmuţi asupra unuia dintre cotlete. Dar era prea tare, prea rece. Îi acordă treizeci de secunde în cuptorul cu microunde şi speră – şi se temu – că sunetul clopoţelului o va aduce la parter. Stătu la fereastra din bucătărie şi morfoli marginile cotletului şi speră – şi se temu – că ea va intra şi-i va zări reflexia – jaluzelele nu erau trase – şi înainte ca ea să-l vadă se va întoarce şi se va dezvălui, un soi de vampir luând o gustare, iar ea va găsi chestia asta cumva sexi sau măcar rezonabilă, şi-l va ierta, şi-şi va trece mâinile prin părul lui, cum obişnuia, şi poate chiar i se va alătura, iar el o va aduce peste gard ca să le vină de hac ultimelor două găini ale Barbarei, fiecare câte uneia.

Aruncă restul cotletului, agită coşul încât acesta să dispară sub celelalte gunoaie.

Avea să aştepte momentul oportun. Aspectul vizual era important; era o diferenţă imensă între a fi prins devorând carne crudă şi lingând un cotlet de porc congelat, sau a-ţi invita partenera de viaţă să facă acelaşi lucru. Nu era nicio grabă, nu-l zorea nimeni. Nicio urmă de nebunie; era un tip normal.

Se întoarse la etaj.

Ea îl aştepta. Dar nu în pat, sau pe pat. Stătea în picioare, la distanţă de pat.

–          Ce-i asta? îl întrebă.

Aprinse lumina.

Ţinea în palmă un cap. Un căpşor.

–          Un cap de găină, zise el.

–          De unde-l ai?

–          L-am găsit.

Era un măscărici, un tont; îl ascunsese sub şosete.

–          E al Barbarei, nu-i aşa?

–          Capul Barbarei ar fi un pic mai mare, zise el.

Nu funcţionă; ea nu zâmbi.

–          L-a scăpat vulpea în grădină? întrebă ea.

Îi oferea o portiţă de scăpare, o poveste rezonabilă. Dar era cea greşită. Găsise un cap de găină şi-l ascunsese? Nu avea de gând să accepte minciuna. Ar fi fost trist, pervers.

–          Nu.

–          Ei bine, zise ea, şi-şi îndepărtă privirea. Ce s-a întâmplat?

–          Eu l-am muşcat, zise el.

Îl privi din nou. Pentru multă vreme.

–          Cum a fost?

–          Minunat, zise. Minunat.

 

Alexandra Găujan

Îmi place să apăs butoane misterioase. Am declanşat în felul ăsta alarme, proceduri de securitate, neplăceri. Între 19 şi 24 de ani, la Litere, nu am găsit suficiente butoane. Ca să-mi ocup timpul, am citit bibliografii obligatorii şi facultative. Acum apăs mai multe butoane ca oricând.

Mai multe articole de