Antony and the Johnsons – I Am a Bird Now (2005)

De . Categorii: Cronici, Doar online, etajul 9 (răzvan), Muzica, Rubrici

Etichete: ,

Publicat în April 29, 2013 , o comentarii

I Am a Bird Now, apărut în 2005, e al doilea album al formaţiei Antony and the Johnsons, după albumul omonim, lansat în 1998. Albumul începe cu Hope There’s Someone, poate cea mai tristă piesă a formaţiei, şi propune sau impune un registru pentru celelalte nouă melodii.

Antony Hagerty, una dintre cele mai bune voci pe care le-am auzit vreodată, reuşeşte să transmită întreaga angoasă care compune prima piesă a albumului, tocmai fiindcă înţelege care sunt zonele ei sensibile, dincolo de versuri („Hope there’s someone who’ll take care of me/ When I die”). Memorabil, în acest sens, e momentul în care, în timpul unui concert, Antony se blochează din cauza emoţiilor şi e nevoit să-şi şteargă lacrimile. Aşa cum spuneam, Hope There’s Someone creează premisele unui album care face apel exact la zone de intimitate, de o intimitate extraordinară, pe care le abordează direct, cu deschidere. Ideea e susţinută de următoarea piesă, My Lady Story, care vorbeşte, deschis, din nou, despre ce presupune, pentru Antony, a fi transgender, piesă care îl obligă pe ascultător să fie, înainte de orice, empatic cu ceea ce ascultă şi abia apoi să se concentreze pe melodia în sine: „I’m so broken, babe,/ But I want to see/ Some shining eye,/ Some of my beauty,/ My lostest beauty.” Deschiderea aceasta continuă, în doze mai mari, în For Today I Am a Boy: „One day I’ll grow up, I’ll be a beautiful woman,/ One day I’ll grow up, I’ll be a beautiful girl, (…) But for today I am a child, for today I am a boy.” Şi doar prin aceste ultime două melodii, care, orchestral, sunt perfecte (vocal – nu se mai pune problema), înţelegem că, dacă e să existe un public ţintă, el nu poate fi compus decât din oamenii care nu se vor opri la partea de suprafaţă a versurilor, dar care vor vedea în ele nu doar o construcţie de profunzime, dincolo de simplitate aparentă prin repetiţii, dar şi o formă de confesiune cu care muzica ne obişnuieşte foarte rar. Toată această înţelegere ne e confirmată şi de Man Is the Baby: „Losing, it comes in a cold wave/ Of guilt and shame all over me,/ Child has arrived in the darkness,/ The hollow triumph of a tree.”

Cu You Are My Sister ajungem într-o altă zonă de sensibilitate de pe I Am a Bird Now; continuând orchestraţia pe aceeaşi linie ca în piesele anterioare, pian predominant, saxofon şi vioară în fundal, melodia ne introduce încă o dată într-o zonă încărcată de durere: „You are my sister, we were born/ So innocent, so full of need,/ There were times we were friends, but times I was so cruel,/ Each night I’d ask for you to watch me as I sleep.” What Can I Do? e interpretată de Rufus Wainwright, despre care scriam acum două săptămâni (Out of the Game), şi cred că versurile vorbesc de la sine: „What can I do/ When the bird’s got to die? What can I do/ When she’s too weak to fly? What can I do/ When she’s calling my name? She’s crying,/ Mama, Help me to live/ What can I do?” Fistful of Love începe cu vocea lui Lou Reed („I was lying in my bed last night, staring/ At a ceiling full of stars,/ When it suddenly hit me, I just have to let you know how I feel”) şi continuă cu răspunsul lui Antony, puternic şi sensibil ca întotdeauna: „And I feel your fists,/ And I know it’s out of love”.

În Spiralling îl putem auzi, chiar la început, pe Devendra Banhart („Well and I can and I die,/ I can, I die,/ Well and I’m freezing,/ I’m freezing,/ Well, it’s a sly curse,/ A sly curse,/ Well and I’m spiralling,/ I’m spiralling”), urmând ca Antony să dezvolte încă o serie de angoase, vorbind despre neputinţă, despre durere, despre nevoia de a ieşi: „Where go, where now,/ I can’t stand,/ If I can, I can die.” Penultima piesă, Free at Last, e un cântec specific slujbelor religioase ale sclavilor din America de Nord; melodia începe cu un mesaj în cod Morse, despre care nu am reuşit să aflu ce spune, şi continuă cu Julia Yasuda, care spune versurile şi, în final, prezintă formaţia. Codul Morse de la început poate fi înţeles şi ca sunetul unui aparat de măsurat pulsul, ca revenirea la viaţă. Bird Gerhl încheie albumul, revenind nu doar la titlul acestuia („I am a bird girl, I am a bird girl, I am a bird girl, I am a bird girl now.”), dar şi la primele piese, asemănându-se prin orchestraţie, după câteva melodii mai liniştite.

I Am a Bird Now e, dacă nu cel mai emoţionant, unul dintre cele mai emoţionante albume pe care le-am ascultat vreodată, e genul de album care, chiar şi după o singură ascultare, are potenţialul de a te atinge. Şi, după ce te-a atins Antony and the Johnsons, muzica, cel puţin, dacă nu o parte din tine, nu va mai fi la fel.

Răzvan Cîmpean

peste două săptămâni: patru albume geniale de care n-ai auzit niciodată.

Răzvan Cîmpean

Rezist cu greu o săptămână întreagă fără Bob Dylan sau Ada Milea, fără un serial bun, fără un roman sau un volum de poezie. În plus, dacă se nimereşte ceva interesant la teatru, ştiţi unde mă găsiţi. Şi, ca orice obsedat, scriu despre lucrurile astea ca şi cum ar fi singurele care contează.

Mai multe articole de