Devotion @ Jessie Ware, PMR / Island Records, 2013

De . Categorii: Cronici, Doar online, Muzica

Etichete:

Publicat în April 24, 2013 , o comentarii

Data trecută, menționam cum mulți muzicieni de convingerea pop/R&B, când se decid să scoată un material cu totul anonim, zic că merg pe o muzică mai matură și își numesc albumul după ceva ce sună a virtute. Ceea ce nu e decât un indiciu mare că s-ar putea ca albumul acesta să se agațe de ce ai făcut înainte de el, fiind validat astfel ba sub semnul unei evoluții (”grew up” sau ceva marcă de biografie cu macaz schimbat, cum ar fi o căsătorie, folosită pentru a ajuta prin forța materializării evenimentului punctul de vedere pozitiv al autorului, ”pit stop”, ”necessary bloodletting” sunt termeni care apar adeseori în cazul acesta) dacă ai scos totuși ceva bun înainte, ba până acum albumelor tale nu le zicea cu numele potrivit. Acesta este primul al lui Jessie Ware și s-ar putea că nu cade în nicio categorie, nu prin matematică, nu prin colecția de influențe, nu fiindcă așa cum Lady Sovereign era noua Eminem, trebuie să vină cineva să fie noua Adele, ci pentru că Devotion, pe lângă grandoarea și chiar intimitatea sa și faptul că nu e doar o colecție de cântece pop/R&B bine scrise, care lasă personalitatea să se ivească din voce și instrumental, este poezie a abandonului în celălalt fără nicio divagație, nici măcar caldă, nici măcar în ironie. E devotare fără sirop și fără nerăbdarea pop, lipsită și de orice gamie și neluând-o nici înspre evlavie complet.

Devotion e plin de momente memorabile, care clădesc fiecare un monument pornind de la acest fir comun al tuturor pieselor, ca o conceptualizare a acestei apartenențe.  Unul ar fi Wildest Moments intrând în ligă cu One, Every Breath You Take sau Umbrella, cântece de Dragoste, cu D-ul mare luat de la faptul că dau pe dinafară atât de tare încât factorii bruianți sunt neglijați aproape complet și-ți vine să-nvinuiești pe cel care ți-i arată ca pe unul care a numărat înjurăturile din Catcher in the Rye (cum cântecul lui U2 nici nu e de dragoste probabil deloc, Every Breath You Take își are stalkerul cu prim-planul luat complet de chitară sau finalul cras sexual din cântecul lui Rihanna, strategic plasat, dar cu riscul foarte mare de a alegoriza tot ce l-a precedat surmontat), pe lângă cum multora le-ar veni să îi zică un Someone Like You (fiind apropiate în cum se succed ca power ballads) pentru cine nu e gata despărțit deja. În adevăr, Wildest Moments e, pe lângă un cântec masiv datorită percuției prototipale ca ADN-ul și a vocii lui Jessie Ware, o alăturare repetată a câte două versuri care par să fie într-o interacțiune abstract-concret, metaforă-explicație sau -rezultat ”You and I, bloodlines / We come together everytime / Two wrongs, no rights / We lose ourselves at night”, dând unei confesiuni, pe lângă statura de imn deja existentă, o nuanță de recomfortare puternică, cumva concentrând, de exemplu, inevitabilitatea complice dintr-un joc de cuvinte inocent și romantismul declarației din ultimele două versuri, sau cum din versurile ”What could bring bad luck? / I’m a-lookin’ at you too much” nu ar reieși un răspuns, ci o diversiune sentimentală, fără să dea senzația eludării din cauza imposibilității unui răspuns. Bineînțeles, toate acestea cuplate cu un refren blindat ca ”Baby in our wildest moments, / We could be the greatest, we could be the greatest / Baby in our wildest moments, / We could be the worst of all” ce trimite la mai mult decât senzația supremației lui ”împreună”. Remixul, aș zice, e stricat totuși de gestul de a avea aceleași versuri ca pe original și două strofe de la A$AP Rocky care circulă de la apropo-uri deloc istețe la blendul lui special de swag letargic și cu paiete de auto-mitologizare muzicală (altfel o tradiție respectabilă în hip-hop)  de la care se sustrage mult prea rar, de exemplu, ”Even trendy in our corpses / Fresh to death up on our coffins” – știm, Rocky, ai fost în clip cu Lana Del Rey și ai murit în el – la asocieri deloc istețe, cum ar fi ”Till we’re gone like the wind / Then we blow like fish / ‘Cause we glow like sticks / Words thrown like fists”, a relație cu năbădăi care avea nevoie de the token rapper care la un moment dat trebuie să repete un pic din refren sau măcar titlul, pentru a-și termina partea într-un fel atât de atroce încât nu-ți poți da seama dacă arde etapele printr-o promisiune de urmași prea leneș împachetată și îndesată sau oricum un silogism care se înghite pe sine așa de fără chef și soluții că nu iese sincer deloc și disonează aproape până la a le putea atribui fiecăruia dintre Jessie și Rocky un cântec separat, anume ”If your love is the seed / Watch it grow like kids”, ca să nu mai vorbim de cât de adăugată sună introducerea rapper-ului trecând direct în prima strofă a lui Jessie.

De asemenea, instrumentalul este unul potrivit pentru un stadion pe fiecare piesă de pe Devotion, probabil singurul element de pe album care să poată fi considerat matur fiind cât de curat și plin sună totul. Cel mai bun exemplu ar fi Night Light, care, pe lângă cât de orchestral e, are parte și de un solo de chitară glossy în climaxul lui și obscur destul încât să pară că întunericul poate fulgera, reușind și să scoată criptismele suprascrise din versuri (”Here in the dark, it’s funny how I never feel alone” și ”Shadow man, will you come for me?” ar fi cele mai flagrante) la o parte.

Carving my initials on your forehead” sună mai romantic ca niciodată pe 110% / If You’re Never Gonna Move, un sample dintr-o piesă de Big Punisher care se repetă periodic sunând ca o amintire dragă și de demult și la care Jessie răspunde doar ca la un refuz la dans care ar prinde în simpla sa enunțare o întreagă istorie emoțională fără vreo coloratură de abuz sau de inserție perversă, nici masochistă, nici ridiculizantă.

Nu o să spun că Devotion mi se pare un album excelent (mai ales cu No to Love care are un rapper și mai nenecesar decât ce a contribuit Rocky pentru Wildest Moments (Remix) sau cu Still Love Me) decât dacă e să o luăm la scor sau subiectivitate, dar nu mi-aș putea imagina cum asta n-ar cânta pe fundal la un moment dat între timp ce se înregistrează un (alt) album excelent. Cu titlu de păcat cardinal sau ceva.

Stelian Costin 

Stelian Costin

Mai multe articole de