Mumford and Sons – Sigh No More (2009)

De . Categorii: Cronici, Doar online, etajul 9 (răzvan), Muzica, Rubrici

Etichete: ,

Publicat în April 01, 2013 , o comentarii

Mumford and Sons – Sigh No More (2009)

Mumford and Sons – Sigh No More (2009)

Pentru iubitorii muzicii folk, apariţia primului album Mumford & Sons, Sigh No More, a fost unul dintre acele puţine evenimente care i-au făcut să simtă că aparţin unui grup numeros. Pentru că, trebuie spus din capul locului, puţine albume folk au avut parte de un succes asemănător acestuia. Pe lângă faptul că a vândut peste trei milioane de exemplare în întreaga lume, Sigh No More a fost desemnat albumului anului la BRIT Awards 2011 şi a reuşit să rămână 72 de săptămâni în topul albumelor din Marea Britanie, unde a intrat direct pe locul 11, dar unde nu s-a clasat niciodată mai sus de locul doi.

Nu vorbim, totuşi, de un album obişnuit. Motivul pentru care s-a bucurat de un succes atât de mare, succes nespecific muzicii folk, e tocmai faptul că albumul reuşeşte să sune într-un fel care îl apropie de folk pe atât de mult pe cât îl îndepărtează. Amestecă elemente bluegrass cu elementele folk, dar, cu toate acestea, ar fi putut fi pur şi simplu un nou The Avett Brothers (mult americana aici, pe lângă bluegrass, ce-i drept), însă versurile sunt cele care, mai mult decât orice, îl disting în rândul celorlalte albume folk.

Pornind de la menţiunea că titlul albumului e titlul unui cântec din Mult zgomot pentru nimic, de William Shakespeare, şi că piesa preia chiar şi un vers al acestui cântec („One foot in sea, and one on shore”), cred că putem înţelege de ce vorbim, atunci când ne referim la versuri, de un album neobişnuit. Dar lucrurile nu se opresc aici. Awake My Soul e deschisă de următoarele versuri: „How fickle my heart and how woozy my eyes/ I struggle to find any truth in your lies”, unde cuvinte ca fickle şi woozy, alese tocmai pentru sonoritatea lor aparte, ar putea avea un efect, probabil nescontat, acela de a transforma Mumford & Sons într-o trupă care se ascultă cu dicţionarul în faţă.

Mumford & Sons a învaţat foarte bine lecţia predată înainte de artişti ca Laura Marling sau Johnny Flynn, aceea care spune clar că versurile inteligente trebuie dublate întotdeauna de un instrumental inedit. Sigh No More nu e doar un album folk rar, care promite o trupă ce poate atrage în continuare atenţia asupra genului, dar e şi o mostră de muzică scrisă parcă pentru poezie. Albumul vorbeşte preponderent despre iubire, dar reuşeşte să o facă într-un mod care, la nici un moment al ascultării, să nu pară clişeic. Dincolo de construcţia complexă a versurilor, se ascunde o simplitate care mă făcea, mai sus, să compar versurile cu poeme în toată puterea cuvântului: „As the winter winds litter London with lonely hearts/ Oh the warmth in your eyes swept me into your arms/ Was it love or fear of the cold that led us through the night?/ For every kiss your beauty trumped my doubt” (Winter Winds), „Your grace is wasted in your face/ Your boldness stands alone among the wreck/ Now learn from your mother or else spend your days biting your own neck” (Little Lion Man), „Rip the earth in two with your mind/ Seal the urge which ensues with brass wires/ I never meant you any harm/ But your tears feel warm as they fall on my forearm” (I Gave You All), „Lend me your hand and we’ll conquer them all/ But lend me your heart and I’ll just let you fall/ Lend me your eyes I can change what you see/ But your soul you must keep totally free” (Awake My Soul).

Când asculţi Mumford & Sons nu poţi să-ţi doreşti decât să continue să facă muzică, aşa cum o fac, poate chiar mai bine; în orice caz, să rămână împreună, fiindcă, de departe, e una dintre cele mai plăcute surprize pe care muzica comercială le-a avut de oferit în ultimii ani. Sigh No More e, aşa cum am mai spus şi voi mai spune şi cu alte ocazii, un album perfect, pe care e greu să-l prezinţi fără a-i fura din farmec, fără a trăi cu impresia că ai spus prea puţin, atât de puţin, ca şi cum nu ai fi spus nimic; aşadar, nu-l ascultaţi o dată sau de două ori, ascultaţi-l până când vă explică de ce n-ar strica, de ce poate chiar trebuie, să daţi o şansă reală folk-ului.

Răzvan Cîmpean

——

peste două săptămâni: Rufus Wainwright – Out of the Game (2012)

Răzvan Cîmpean

Rezist cu greu o săptămână întreagă fără Bob Dylan sau Ada Milea, fără un serial bun, fără un roman sau un volum de poezie. În plus, dacă se nimereşte ceva interesant la teatru, ştiţi unde mă găsiţi. Şi, ca orice obsedat, scriu despre lucrurile astea ca şi cum ar fi singurele care contează.

Mai multe articole de