O nouă lume nouă @ Hârtiile masculului

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: , ,

Publicat în April 03, 2013 , o comentarii

Hârtiile masculului - Silviu Gherman

Hârtiile Masculului, carte publicată în 2012 la editura Curtea Veche, este al treilea roman al lui Silviu Gherman, urmând seria începută încă din 2005, cu Scurta şi plictisitoarea viaţă a lui Kjus (Polirom) şi continuat cu Cele mai frumoase creiere (Cartea Românească, 2008), roman care a câştigat Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor Bucureşti. Înainte să mă ocup propriu-zis de ultima sa carte, aş vrea să propun următoarea mărturisire a lui Silviu Gherman, care se află exact înainte de începutul romanului: “Misoginismul, inadecvarea şi mai multe eşecuri sentimentale au dus la apariţia Hârtiilor masculului, cartea unei lumi în care am trăit ani de zile și în care nu vreau să mă mai întorc. Tot ce am scris aici e adevărat.”. Voi reveni mai încolo la el.

Romanul, împărţit în 8 capitole + anexe, propune o lume ce ne dă de înţeles a fi post-apocaliptică. Ea este condusă şi dominată de cledane (locuiesc în oraşul Cledu, în pragul ruinei), nişte femei mari, perfecte, nemuritoare – un fel de amazoane. În subordinea lor se află restul populaţiei, şi anume, masculii (inferiori, incapabili, făcuţi doar ca să hrănească burbacii şi să le devină sclavi personali, până când urmează a fi reciclaţi în alţii noi), croacele (slujnice urâte, însă inteligente) fuscubrahii, chirunţii şi, bineînţeles, burbacii. Ce sunt ei cu exactitate, de unde vin şi cum se comportă, asta veţi afla doar citind cartea. Ceea ce trebuie menţionat, însă, este raportul dintre fiecare clasă în parte: toţi îi sunt subordonaţi Elisabetei Rakowicz, creatoarea tuturor, faţă de care toţi sunt programaţi gemotic să se supună, să o iubească şi să-i respecte orice decizie, înlăturându-se astfel orice tentativă sau (după cum se va vedea) însăşi ideea de revoltă sau insubordonare. Nici măcar cledanele între ele nu se pot certa sau răni. Urmează, apoi, croacele: ele sunt slujitoarele cledanelor, însă acestea nu le pot face rău. Fiinţe urâte, dar inteligente, croacele cârcotesc mereu împotriva cledanelor, deşi – programate şi ele gemotic – nu (le) pot face nimic altceva. În sfârşit, există masculii, ironizaţi încă din numele speciei lor: sunt nişte bărbaţi inferiori, supuşi în totalitate cledanelor (ele pot chiar să-i tortureze şi să-i ucidă) şi, într-o oarecare măsură, croacelor (în sensul în care masculii nu li se pot împotrivi, dar atât). Sunt educaţi într-un fel foarte asemănător celui din “Brave New World” să nu facă altceva decât başkiya toată ziua, să hrănească burbacii şi să le ofere orgasme cledanelor.

Până aici, Hârtiile Masculului ar putea da întrucâtva impresia unei utopii: în final, modificarea gemotică face ca răzvrătirile să nu fie posibile, iar clasele şi rapoartele dintre ele să fie mereu constante. Cledanele sunt nemuritoare şi nu fac altceva decât să piardă vremea, să se întrunească în consilii, să dea petreceri şi să aibă orgasme. Cel mai mare pericol, cel al atacurilor din partea aricilor-de-sânge, este înlăturat prin fabricarea minunatelor pruţuri. Au un oraş întreg la dispoziţie pe care îl tot aranjează. Totul pare să fie fixat într-o ordine care va dura veşnic şi nu va deranja pe nimeni. Însă tocmai această fixitate – fixitate pe care, până una alta, o propune orice utopie şi o va submina, într-un final – ajunge să sature şi să ducă la descoperirea defectului principal, de la care se vor revendica o mulţime de alte ramificaţii: lipsa de orice fel de activitate sau diversitate; totul este strâns într-un corset din care nu se poate ieşi din cauza programării gemotice, iar exemplele sunt numeroase: procrearea nu mai este posibilă, din cauza diferenţei imense de dintre cledane şi masculi. Singura modalitate de a “crea” o fiinţă nouă este cea a reciclării, însă masculul sau croaca reciclată va urma acelaşi proces de educare ca şi toţi ceilalţi semeni ai lor şi vor ajunge să facă acelaşi lucru, neîndeplinind altceva decât o funcţie. Aşa se ajunge şi la problema sexualităţii: masculii sunt doar o unealtă pentru a provoca orgasme cledanelor; nu mai există deloc plăcere sau dorinţa propriu-zisă, ci mai degrabă o rutină împotriva căreia cledanele nu au nimic de spus.

O mişcare inteligentă care merge mâna în mână cu situaţia romanului este personajul principal. Trucul rezidă în faptul că el este, totodată, şi narator la persoana I, aşa că asta-i naşte cititorului, indirect, spontan, senzaţia că el va fi eroul romanului, masculul care va debloca sistemul. Cartea merge foarte mult în direcţia asta, până spre jumătate: conflictul interior care se manifestă încă de la bun început, nemulţumirea faţă de adormirea celorlalţi masculi, trezirea conştiinţei, întrebările pe care şi le pune şi încercarea lui de a înţelege sistemul, avansarea lui în poziţie, de la un simplu sclav care hrănea burbacul până la conducerea unei revolte, toate acestea creează expectanţa unui final spectaculos. Până şi durerile inimii (împotrivirea corpului faţă de idea/gândul revoltei) trimit către acest sens. Şi, totuşi, durerile inimii au un dublu înţeles, fiindcă ele sunt, într-un final, o manifestare a condiţionării gemotice peste care nu se poate trece. Mai mult, nu am menţionat numele personajului principal pentru că nu are unul, iar ne-numirea asta are mult mai mult sens decât la o primă privire, sens care este în parte relevat într-o scenă de-o ironie amară şi delicioasă: la un moment dat, croacele se uită uimite la narator şi şuşotesc ceva de “alesul”, de acel cineva care va repara, în sfârşit, ultima maşina şi va schimba ceva. Dar toată acea speranţă va fi ucisă din faşă când totul nu se dovedeşte a fi decât o farsă a croacelor plictisite. De aceea, şi alegerea finalului romanului este genială, fiindcă acesta nu există; povestea este pur şi simplu întreruptă şi dă impresia că ar putea fi continuată sau reciclată la infinit.

Un alt artificiu excelent al romanului este monologul Elisabetei Rakowicz care intră, din când în când, peste firul naraţiunii principale. Dincolo de faptul că două voci din capetele opuse ale societăţii coexistă (una presupusă prin excelenţă a fi liberă, iar cealaltă, încercând să-şi dobândească libertatea) – şi, mai mult decât atât, vor ajunge să se îmbine, după cum se va vedea – monologul femeii este fascinant de urmărit. Pe scurt, conştiinţa ei vie, pe care încerca să o adoarmă adorând şi interpretând diferite pruţuri, se trezeşte treptat, cu fiecare episod în parte şi se adânceşte tot mai mult în depresie. La aceasta contribuie şi Olga, slujitoarea ei cledană perfectă, adorată şi care o adoră la rândul ei; era cea care întreţinea simulacrul lumii perfecte şi nu lăsa să transpară vreo nemulţumire de-a ei către stăpâna sa, vrând ca totul să fie perfect pentru ea şi Olga este cea care se va sinucide din aceleaşi motive pentru care stăpâna sa era, la rândul ei, deprimată. De aceea, Elisabeta Rakowicz va începe să-şi pună la îndoială deciziile pe care le-a luat când a creat lumea, abilităţile ei de conducătoare şi creatoare şi va sfârşi prin dorinţa de a începe o luptă împotriva cledanelor, sperând că prin violenţă să le scoată din apatie şi să  determine o cât de mică mişcare.

Propunerea lui Silviu Gherman se va dovedi a fi, astfel, de o subtilitate incredibilă : chiar creatoarea, demiurga (sesizaţi femininul) lumii perfecte – fruct al creaţiei proprii – vrea să se răstoarne pe sine. Se poate specula la infinit pe marginea condiţiei Elisabetei Rakowicz: ca şi creatoare (iată “politicul” şi eticul), ca şi demiurgă (cu implicaţiile religioase de rigoare, desigur) şi, mai ales, ca şi sex (iată discuţiile de gen), mai exact: determină/influenţează el utopia şi deciziile ei? Sunt, sau nu, raţionale? Ce ar fi putut face un bărbat în locul ei? Şi tot aşa. Până una alta, rezolvarea acestei probleme deja foarte bine puse duce către o soluţie la fel de încântătoare şi de tristă: simulacrul revoluţiei împotriva ei, care va deveni, într-un final, o piesă de teatru regizată de narator şi în care ea va deveni personaj principal şi invitat de onoare.

Cu toate acestea, am două nemulţumiri legate de roman. Prima dintre ele, cea (mai) serioasă, nici măcar nu aparţine, la drept vorbind, romanului: este legată de citatul pe care l-am menţionat la început şi care se afla la începutul cărţii, în afara romanului propriu-zis. În opinia mea, aceste vorbe oferă, intenţionat sau nu, o grilă sau o propunere foarte restrictivă de a citi romanul şi o imixtiune brutală şi nenecesară a autorului în proză, chiar dacă se afla în exteriorul poveştii propriu-zise. Odată citite acele “cuvinte înainte”, romanul nu va mai apărea la fel cititorului şi-i va influenţa perspectiva asupra lui, iar acest lucru este cu atât mai regretabil cu cât Hârtiile Masculului este un exemplu de coerenţă şi independenţă. Indiferent de intenţiile autorului, acest roman există prin el şi datorită lui însuşi şi o face, după cum am arătat până acum, într-un mod excelent. Cuvintele lui Silviu Gherman nu fac altceva decât să-l transforme, vrând-nevrând, într-o metaforă/parabolă simplistă, misogină, sexistă, ori romanul este mult mai mult de-atât. Sper că este doar o manevră abilă de înşelare a aşteptării cititorului, precum cele care compun atât de reuşit romanul. A doua critică, de data aceasta urmărind strict conţinutul romanului, este legată de o nelămurire de-a mea:  nu am văzut şi încă nu văd relevanţa pisicilor.

Lăsând gluma la o parte, Hârtiile Masculului este un roman solid, foarte bine construit, care oferă nu doar o simplă poveste, ci o întreagă lume, cu toate specificităţile, detaliile şi denumirile ei (anexele sunt mai mult decât binevenite în acest sens şi pe lângă aerul de veridicitate, sunt o voce clară a puterii imaginaţiei a lui Silviu Gherman). Mai mult decât atât, dincolo de stilul lejer, sigur pe el şi deloc redundant, redă o poveste real incitantă şi captivantă, care ascunde în spatele ei întrebări şi probleme mult mai serioase, care se oferă, bineînţeles, dialogului.

Alex Cormoş

Alex Cormoş

Mai multe articole de