V. Leac – unchiul este încântat (poezie, avanpremieră)

De . Categorii: Doar online, Literatură, Poezie

Etichete: , , , , , ,

Publicat în April 19, 2013 , o comentarii

.

Aceste două poezii fac parte din volumul unchiul este încântat, în curs de apariţie la editura Charmides.

.

.

unchiul este incantat leac charmidesintrusul

. e aici (gândeşte) e cineva acolo (strigă) intuiesc o catastrofă

cazul e adus la realitate de poliţia comunitară

care-i arată marcajele cu interdicţii

şi-i explică situaţia periculoasă care ar fi putut declanşa

ciocniri în lanţ

cineva stabileşte probabilitatea riscului

feţe confuze care

insistă în uimirea lor să-ntrebe ce s-a întâmplat?

se pozează măsoară distanţe urme negre până la impact

a fugit cineva din maşină?

sunt morţi, răniţi?

 

iniţială: – nevoia unui mâner eficient

prieteni vechi îţi apar în memorie şi-ţi zâmbesc

cu tine mă simt protejată

când sunt pierdută într-un spaţiu oficial

în urechi îmi sună vocea mătuşii „ai grijă, vezi să nu uiţi ceva”

spaţiile străine sunt peste tot eşti un antonim al realităţii

întâmplări aparent banale dar pentru care nu eşti pregătită

şi din cauza asta frica de imprevizibil te epuizează

voci care-ţi dau indicaţii prin căşti

vocea din off e singura care te convinge că letargia e un parfum care merită în viitor o promovare mai agresivă

povestea cu sunt perfect vindecată e consecinţa

unei lungi plimbări prin parcul amenajat natural

însoţită de un străin atentă la vocea lui caldă şi dulce

colecţionez lucruri uşoare pentru suflete moi

 

iniţială: – răscolit de acţiuni obiectiveleac unchiul este incantat poza

siguranţa zilei de mâine unde sunt descrise cazuri

situaţii când trebuie să te retragi

pe unde nu întâlneşti marcaje cu interdicţii

pe acolo ar trebui să fugi ca un monstru vegetarian

grav rănit cu imunitatea pierdută

acum când încep să explic cum stau de fapt lucrurile

că-i inutil să se insiste pe aceste marcaje

(sunt presupuneri inutile care nu duc nicăieri)

să încerce careva să intre în clipa asta în sală

şi să le explice femeilor că le este interzisă recuperarea

accesul în spital a fost blocat cu paturi metalice

deci nu mai este posibil

eşti obligat să rămâi în maşină prins în chingi

până se termină lupta de convingere cu personalul calificat

rămâi nemişcat aici ca o imagine obscenă

acţiunile importante se întâmplă colateral

ca-n filmul ăla vechi care începe cum plouă torenţial

într-o dimineaţă când o mână îndrumătoare şi energică

îl împinge pe băiat pe trepte spre şcoala care nu se vede

şi cum pe drum la un moment dat se trezeşte

privind un accident rutier şi lume îmbulzindu-se ţipând

nu ştie nici gând unde se află stă blocat în ploaie

pare c-a înţepenit în afişul din vitrină lângă vânzătorul de legume şi-n locul coşului pe care vânzătorul îl ţine în braţe e el îngrozit şi speriat simte cum e tras în spate după tejghea

şi sufocat cu fructele lui preferate.

 

.

Când aştepţi faci

paşi în plus. Vezi un ambalaj, îl ridici, te joci, îl răsuceşti, faci o bărcuţă: scoţi bricheta şi-i dai foc. În jurul tău imaginile sunt abia perceptibile. Eşti setat/sedat. Au trecut 10 min. Eşti pe loc. Singur.

Te joci pe mobil, pun pariu – eşti şi tu unul din milioanele de banali din lumea asta.
Dacă eşti mai aşa scoţi rubik-ul şi faci o culoare, două, trei.

Te gândeşti la lecţia de desen din primară; amintirea ta e intensă, pentru că totul se intensifică atunci când aştepţi, încât te apuci (inconştient) să faci forme cu vârful pantofului pe asfalt, plimbi o pietricică sub talpă şi pietricica lasă urme pe asfalt, şi în timpul ăsta te gândeşti la banca ta scrijelită, la liniile pe care le-ai adăugat lângă/peste alte linii în timp ce plictiseala te omora, aşteptai – da, da, fix aşa – să sune de pauză. Unde-i banca ta acum? Acum nu mai sună nimeni.
Alte 10 minute.

Duci ceasul la ochi, pleoapele clipesc peste ácele ceasului – de câte ori clipesc într-un minut? te plimbi în cerc, loveşti cu pantoful, îţi pipăi lucrurile din buzunar: chei, post-it-uri (Post it e istoria ta personală; recunoaşti uşor un corporatist: cămaşă albă, pantaloni negri, închis într-un office, în faţa monitorului decorat cu post-it-uri. Dacă aceste post-it-uri ar fi adunate în plicuri, îndosariate pe douăzeci de ani, am putea citi istoria unui individ, o istorie formată din „trebuie să”.

Aceste bilete colorate sunt opera ta, viaţa ta de zi cu zi, viaţa ta de artist), agenda, portofelul cu fotografia preferată; îţi ridici gulerul (gulerul e mereu ridicat când aştepţi), faci cîteva scheme, fiţe de macho blazat, tragi de manşete, te scarpini în urechi (scoţi clei, culoare), ai făcut-o şi de data asta de oaie.
Vine dracu. Pleci.  .

V. Leac

 

 

 

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de