You’re Back, But Are You SexyBack?

De . Categorii: Cronici, Diverse, Doar online, Muzica

Etichete:

You’re Back, But Are You SexyBack?

Publicat în April 08, 2013 , o comentarii

Justin Timberlake

FutureSex/LoveSounds e unul dintre albumele mele cele mai dragi, nu pur pentru intenţia futuristică sau experimentală, în ciuda lui SexyBack (care încă e cel mai oribil de ascultat cântec pe care l-am auzit în viaţa mea) şi în ciuda faptului că Justin cumva trebuie să strecoare câte-un InelDeLogodnă/NumeDeFamilie aproape-n fiecare parte, ca şi cum peste tot ar fi necesar.

Nu e cazul să-l ia nimeni de poet extraordinaire sau să vină la el şi să se aştepte la asta (deşi ar fi cumva nişte nuanţe), şi-n mare parte aici cade în categoria câh boy band / guilty pleasure / all-around easy target. Omul ăsta ia o metaforă la îndemână şi o întinde până recreează Ecuatorul (iubita-i gumă? enumeră toate aromele; iubita-i traficant de dragoste? nu uita că-i şi drogul şi să le enumeri şi pe alea pe toate) cu tot atâta grosime (pe hartă arată, într-adevăr, mai mare) şi nu pentru a face un cântec, ci pentru a înconjura o iubită.

O problemă  înrudită e lungimea cântecelor (cu o medie de aproximativ 7 minute), toate în afară de Suit & Tie şi That Girl fiind de fapt două într-unul, ceea ce nu e atât de dragul spargerii convenţiilor radio sau dacă ai nevoie de o piesă de 7 minute ca să spui ce ai de spus, fă-o sau, mai rău, un lucru pe care l-ar merita un om-monument, ci senzaţia-i că erau ceva fel de încălzire pentru temă acele prelungiri lipite de varianta ce trebuia să fie finală, care ajung acolo ca el şi Timbaland, producătorul lui FS/LS şi al lui The 20/20 Experience în cea mai mare parte, să-şi poată exercita dreptul de a avea cântece cât Queen şi Pink Floyd şi ca pe cât de cinematografic e cântecul în durată, pe atât o să fie mai 20/20 experience albumul (de exemplu, ultimele două minute din Mirrors funcţionează strict ca vehicul pentru tânguirile din finalul primei părţi ale lui Justin, fără nicio evoluţie), asta faţă de What Goes Around… / …Comes Around şi LoveStoned / I Think She Knows, unde urmările apar nu neapărat că o cerea cântecul, ci făcând loc unei nevoi malefice şi, îndrăznesc să zic, delicioase – cu toate că povestea-n sine e destul de procedurală, uite mi-ai făcut-o mie, ţi-o face altul ţie, ai vrea pe cineva acuma, dar eu n-o să fiu ăla – şi, respectiv, toată tatonarea disco cum se decojeşte într-o elegie şi tânjire aurite, cum nu putea nicio pomeneală de verighetă să o facă, şi asta doar prin reluarea cu capul în palme a ce ziceai aseară în frenezie, a fi love stoned devenind din a fi bombardat – Those flashing lights come from everywhere / The way they hit her, I just stopped and stared – din tot contextul şi totodată a-l avea sub control – She might be goin’ home with me tonight – a fi dezorientat indiferent de context. Se simte foarte mult artificiul, în orice caz, de la cum e reluat gratuit primul crescendo orchestral de pe album până la cum Justin se bazează pe bunăvoinţa ascultătorului când scoate câte un vers de ”romantic incurabil” – Land and make love on the moon / Would you like that? (Spaceship Coupe) – şi nu numai.

O excepţie de la cât lemn (mahon cu cravată şi orchestră) este pe album e Mirrors, ale cărui prime 20 secunde sună a Superman primind un bal al bobocilor de fiecare dată când o salvează pe Lois şi are o geacă din aia mişto varsity cu un S mare pe piept. Chitara de la început pur şi simplu face cântecul invincibil: eşti dispus să treci peste faptul că Justin are o problemă serioasă cu conceptul de oglindă (nu neapărat în sensul de obsesie şi nici de mult-sărbătoritul narcisism – unul care e acolo doar cu efectul de a poziţiona ceva faţă de femeia pe care se bazează, în locul cuiva care face ceva cu el – , cum că e aşa ghiduş încât iubirea lui e o reflecţie a lui, revelaţie care a adus note mari albumului, probabil alimentate şi de faptul că au trecut 7 ani de la ultimul material al lui şi de faptul că e un album căruia nu-i zice ”Dignity” sau ”Honesty” sau ce altă virtute mai e ridicată la rang de titlu pentru R&B-ul de ”matur”, în general de băgat sub preş de la cât de spălăcit e, ci e, în schimb, desfăşurare excesivă, cinema, ba chiar şi o culminare de la despărţirea de N*SYNC care a fost Justified şi pasul logic de la ”maximalismul” lui FutureSex/LoveSounds, adică e artă, nu?, ci că pur şi simplu sfidează logica fără altceva – Now it’s clear as it’s promised / That we’re makin’ / Two reflections / Into one) şi de original (Aren’t you something? An original? / ‘Cause it doesn’t seem that you’re like a sample), să treci din nou peste faptul că lasă foarte multă distanţă ca să fii ironic (And if I could, I / Would look at us all the time cerşeşte un ”I gotta go to work though”) pe lângă toate flecuşteţele de amorez (I see truth somewhere in your eyes) şi încă o dată peste acea a doua parte a cărui instrumental îşi are scheletul pe You are, you are the love of my life repetat ad nauseam. Îţi vine să urci pe un podium pe primele 20 secunde.

Nu-mi vine să aplaud munca grea care ar fi intrat în The 20/20 Experience. Aceea nu se vede, se ştie, şi nu e pentru evaluare, ci e o chestie între cunoscuţi. E pur şi simplu un exemplu de gafe pasabile, intenţii bune şi mult aranjament.

Stelian Costin 

Stelian Costin

Mai multe articole de