35 – despre Tempest – Bob Dylan, 2012

De . Categorii: Cronici, Diverse, Muzica, Numere revistă

Etichete:

Publicat în May 22, 2013 , o comentarii

Despre Bob Dylan n-aş fi ştiut să spun prea multe lucruri cu vreo cinci ani în urmă. Ştiam că Florian Pittiş îi tradusese câteva melodii, care-mi plăceau cât de cât, dar care niciodată nu reuşiseră să mă dea pe spate. Poate ascultasem vreo cinci, şase piese, poate nici atât, Blowin’ in the Wind era, oricum, singura căreia îi ştiam versurile. Dar mai apoi, nici nu reţin exact când, încercând să ascult albumele din seria 1001, mă oprisem undeva la The Freewheelin’ Bob Dylan.

Între timp, am reuşit să ascult atent (a se citi obsesiv) cam jumătate din discografia lui Dylan (Bobby, pentru prieteni). Aşa că e lesne de înţeles că m-a entuziasmat foarte mult momentul în care am auzit că va lansa un album nou. Iar ideea că aş putea scrie despre el m-a făcut să abandonez ceea ce scrisesem până atunci despre Bear Creek (Brandi Carlile) şi să aştept cuminte lansarea oficială, anunţată pentru 10 septembrie.

They buy and they sell, they destroyed your city, they’ll destroy you as well.

Cu mai bine de o lună înainte de lansarea albumului, una din melodii a fost inclusă într-un promo extins pentru „Strike Back” (Cinemax): Early Roman Kings. S-a speculat foarte mult ideea că piesa ar fi, în esenţă, despre regii romani antici, până când, într-o zi, Scott Warmuth, scriitor şi muzician preocupat de Dylan, a venit cu o altă explicaţie. Aşadar, dincolo de aparenţe, Early Roman Kings vorbeşte mai curând despre South Bronx-ul anilor ’60 – ’70 şi despre una din cele mai cunoscute bande ale vremii, The Roman Kings.

You’re the only thing alive that keeps me going, you’re like a time bomb in my heart.

Melodia care deschide albumul, Duquesne Whistle (titlul melodiei se referă la cel mai înalt furnal din lume din anii ’20, construit în Duquesne, Pennsylvania, numit şi „Dorothy Six”) a fost a doua care a apărut pe internet, la câteva săptămâni înainte de lansarea oficială. The Guardian a difuzat, la sfârşitul lui august, videoclipul piesei, videoclip care te face să-ţi pui o serie de întrebări. Cea căreia nici până astăzi nu am reuşit să-i găsesc un răspuns se referă la personajele care îl urmează pe Dylan, la ce reprezintă acestea şi motivul pentru care, foarte aproape de final, trec pe lângă protagonist. În plus, videoclipul, apărut cam în acelaşi moment în care mai multe publicaţii, printre care The Guardian şi Rolling Stone, au recenzat albumul, a dat încă o dată ocazia unei discuţii despre violenţa acestuia, în contextul în care Will Hermes (Rolling Stone) numeşte Tempest „probabil cel mai întunecat album din discografia lui Dylan.”[1]

Chiar şi cu doar două melodii auzite, un lucru devenea clar: în ceea ce privea versurile, Dylan era într-o formă de zile mari. Dacă şi restul pieselor aveau să fie, cel puţin, pe atât de bune, Tempest ar fi, de departe, nu doar cel mai bun album recent al lui Dylan, dar şi cel mai bun lansat anul acesta.

I’ve faced stronger walls than yours.

Soon After Midnight are câteva versuri care şi acum, după zeci de ascultări, îmi fac pielea de găină: „My heart is cheerful/ It’s never fearful/ I’ve been down on the killing floors/ I’m in no great hurry/ I’m not afraid of your fury/ I’ve faced stronger walls than yours”. Pe un album cu versuri foarte bine scrise, acestea ies în evidenţă. Însă poate că nu totul se opreşte la versuri. Poate că ele singure, aşa cum sunt scrise mai sus, nu transmit nici o emoţie. Şi, atunci, mă întreb dacă nu cumva totul are legătură cu felul în care Dylan înţelege să le exprime, cu vocea lui răguşită, care, dincolo de orice critici, merge perfect cu aerul de nostalgie pe care baladele de pe Tempest îl poartă.

You broke my heart, I was your friend till now.

Chiar dacă a ajuns să renege perioada în care scria muzică de protest, ceva de atunci s-a păstrat pe Tempest, fără a avea legătură cu muzica de protest. Dylan începe Narrow Way cu „I’m gonna cross the desert/ till I’m in my right mind”, ceea ce, inevitabil, mă trimite cu gândul la poemul lui Allen Ginsberg, America: „I won’t write my poem till I’m in my right mind.” Nu e un secret faptul că Dylan şi Ginsberg au fost apropiaţi, mai mult chiar, ambii au vorbit despre întâlnirile lor, văzând relaţia lor ca una tată-fiu (în filmul regizat de Dylan, Renaldo and Clara, personajul interpretat de Ginsberg este numit simplu The Father). Într-un fel, ceea ce face aici Dylan e, subtil şi mărunt, amintirea unui ideal din anii ’50 – ’60, cel de a aduce cât mai aproape muzica de poezie.

I wear dark glasses to cover my eyes; there are secrets in ’em that I can’t disguise.

Dincolo de violenţa (discutabilă a) albumului, ceea ce iese la suprafaţă e o formă de căldură specifică pieselor lui Dylan. Lloyd Cole, cântăreţ şi compozitor britanic, scrie pentru Salon.com un articol pe care îl deschide cu următoarea mărturisire: „Bob Dylan tocmai m-a făcut să plâng. De două ori. Nu ştiu dacă mai pot asculta Long and Wasted Years astăzi.”[2]

Balada la care Cole face referire nu e singura melodie emoţionantă de pe Tempest, dar versurile ei nostalgice, cu un început care poate pune pe oricine pe gânduri („It’s been such a long, long time/ Since we loved each other and our hearts were true/ One time, for one brief day/ I was the man for you”) şi o încheiere tristă şi definitivă („We cried on a cold and frosty morn/ We cried because our souls were torn/ So much for tears/ So much for these long and wasted years”) sunt, probabil, versurile cu care se poate empatiza cel mai uşor.

The more I take, the more I give; the more I die, the more I live.

Despre vocea lui Dylan s-a discutat foarte mult imediat după lansarea albumului, mulţi au comparat-o cu cea a lui Tom Waits. Normal, taberele erau împărţite: pe de o parte erau cei care se aşteptau ca ea să sune ca în vremurile bune, pe de cealaltă – cei care acceptau sau apreciau felul în care e acum. Înţelepciunea lui Dylan însă, aşa cum am mai spus, nu e evidentă doar când vine vorba de versuri, dar şi când vine vorba de interpretarea lor. Pentru cei care şi-au imaginat că Dylan o să sune ca un bătrânel ponosit, surpriza trebuie să fi fost mare, cu atât mai mult cu cât Christmas in the Heart, albumul de colinde lansat în 2009, crea un astfel de context. În special pe Pay In Blood, vocea lui e neaşteptat de puternică, păstrând însă răguşeala cu care ne-a obişnuit de ceva vreme încoace (de unde şi comparaţia nu tocmai reuşită cu Tom Waits; pentru a vă face o părere, puteţi asculta albumul lansat anul trecut de Tom Waits, Bad As Me).

Uncle Tom still workin’ for Uncle Bill, Scarlet Town is under the hill.

Ca întotdeauna, acuzaţiile de plagiat nu au întârziat să apară. De exemplu, în Scarlet Town, Dylan spune „You make your humble wishes known/ I touched the garment, but the hem was torn”. Referinţa aici e la o parte din poemul lui John Greenleaf Whittier, The Chapel of the Hermits, unde apar următoarele versuri: „I ponder o’er the sacred word,/ I read the record of our Lord;/ And, weak and troubled, envy them/ Who touched his seamless garment’s hem”[3]. În alte cazuri, versurile apar chiar neschimbate (în Duquesne Whistle apare un vers din Odiseea, în traducerea lui Robert Fagles: „I’ll lead you there myself at the break of day”[4]). Răspunsul lui Dylan, într-un interviu cu Mikal Gilmore, de la Rolling Stone, a fost unul simplu (şi tipic): „Da, în folk şi jazz, citarea e o tradiţie bogată (…). Asta cu siguranţă e adevărat. E adevărat pentru toată lumea, mai puţin pentru mine. Pentru mine există reguli diferite.”[5]

He pondered the future of his fate. To wait another day would be too late.

Partea cu adevărat violentă a albumului e rezervată ultimelor piese. Tin Angel, de exemplu, vorbeşte despre un triunghi amoros din care niciunul dintre protagonişti nu sfârşeşte fericit: „All three lovers together in a heap/ Thrown into the grave, forever to sleep”. În cele peste nouă minute ale melodiei, Dylan spune o poveste, fapt care, personal, îmi aminteşte foarte mult de Hurricane, de pe Desire. Ca şi în Hurricane, ceea ce reuşeşte Dylan aici e să construiască melodii de peste şapte minute, fără refren, cu o coerenţă extraordinară şi un mesaj clar. Într-o oarecare măsură, observaţia e valabilă pentru cele mai multe dintre melodiile de pe Tempest, doar Duquesne Whistle, Narrow Way şi Roll On John fac excepţie. Din acest punct de vedere, trecând peste transformările inerente pe care muzica lui Dylan le-a suferit de-a lungul anilor, se poate observa o coerenţă la nivelul construcţiei de versuri, lucru care dovedeşte că partea cea mai importantă din munca lui Dylan a urmat acelaşi traseu, îmbunătăţindu-se cu timpul, fără a abandona stilul care l-a făcut celebru.

I heard the news today, oh, boy.

Roll On John. Tribut adus lui John Lennon, melodia preia câteva dintre versurile celebre ale acestuia („Come together right now over me”, „I heard the news today, oh, boy”, „Another Day in the Life”, „Lord, you know how hard that it can be”), dar le adaptează. Piesa vorbeşte despre ce a însemnat uciderea lui Lennon („Now the city’s gone dark/ There is no more joy”), despre genialitatea acestuia („Shine your light/ Move it on/ You burn so bright/ Roll on John”), dar şi despre viaţa lui Lennon în afara The Beatles („Down in the quarry with the quarrymen” face trimitere la trupa fondată de Lennon în Liverpool, în 1956, numită The Quarrymen; „Put on your beg” e o referinţă la bagism, termen creat de John Lennon şi Yoko Ono, a cărui intenţie era de a ironiza prejudecăţile şi stereotipurile de orice fel).

He dreamed that Titanic was sinking into the underworld.

Melodia care dă titlul albumului e şi cea care îl încheie. În cele peste treisprezece minute, Tempest prezintă foarte în detaliu tragedia petrecută pe Titanic, atât de detaliat, încât numele şi povestea unor pasageri e trecută în revistă şi, în plus, există chiar şi o trimitere directă la filmul lui James Cameron: „Leo took his sketchbook”, Leo fiind, bineînţeles, Leonardo DiCaprio, actorul care l-a interpretat pe Jack Dawson.

Pe vremea în care încă nu se ştia despre ce va fi piesa, în care tot ce era cunoscut era numele albumului, speculaţiile vorbeau despre posibilitatea, infirmată ulterior de Dylan, ca acesta să fie ultimul său album. De unde supoziţia? E de notorietate afinitatea lui Dylan pentru Shakespeare, iar faptul că ultima piesă a lui Shakespeare e „The Tempest” i-a făcut pe mulţi să creadă că în spatele titlului se ascunde, de fapt, un mesaj subliminal. Dar, mergând pe această logică, ce ar însemna ca Tempest să fie, într-adevăr, ultimul album al lui Dylan? Lloyd Cole se întreabă retoric în titlul articolului său dacă nu cumva acesta e cel mai bun album dintotdeauna al lui Dylan. Personal, n-aş merge atât de departe, însă pot înţelege ce îl face pe Cole să-şi pună o astfel de întrebare. Ultimele albume ale lui Dylan nu s-au ridicat, sub nici o formă, la nivelul aşteptărilor, Mississippi e cam printre puţinele piese reuşite, una dintre cele mai reuşite din întreaga carieră, dacă e să fim oneşti.

Dacă aici s-ar opri cariera lui Dylan, ar face-o într-un mod mai mult decât onorabil. Tempest e un album perfect, unul care aminteşte de cele mai reuşite momente din istoria muzicală a lui Dylan, genul de album pe care l-ai tot asculta, care dovedeşte, încă o dată, calitatea muzicii unui artist care a încercat să se reinventeze, dar care, în cele din urmă, nu a făcut decât să îmbunătăţească vechi obiceiuri.


[1] „It may also be the single darkest record in Dylan’s catalog.” http://www.rollingstone.com/music/albumreviews/tempest-20120830

[2] „Bob Dylan just made me cry. Twice. I don’t know if I can listen to «Long and Wasted Years» again today”

http://www.salon.com/2012/09/12/bob_dylans_tempest_best_album_ever_by_71_year_old/

[3] John Greenleaf Whittier, „The Works of Whittier: Narrative and Legendary Poems, Volume 1”, Kessinger Publishing, Whitefish, Montana, 2004, p. 143

[4] Homer, “The Odyssey”, traducere de Robert Fagles, Penguin Books, Londra, 1997, p. 137

[5] “Oh, yeah, in folk and jazz, quotation is a rich (…) tradition. That certainly is true. It’s true for everybody, but me. There are different rules for me.” http://www.rollingstone.com/music/news/bob-dylan-strikes-back-at-critics-20120912

 

Răzvan Cîmpean

Răzvan Cîmpean

Rezist cu greu o săptămână întreagă fără Bob Dylan sau Ada Milea, fără un serial bun, fără un roman sau un volum de poezie. În plus, dacă se nimereşte ceva interesant la teatru, ştiţi unde mă găsiţi. Şi, ca orice obsedat, scriu despre lucrurile astea ca şi cum ar fi singurele care contează.

Mai multe articole de