Blue October – Foiled (2006) & Laura Marling – Alas, I Cannot Swim (2008)

De . Categorii: Cronici, Doar online, etajul 9 (răzvan), Muzica, Rubrici

Etichete: , ,

Publicat în May 13, 2013 , o comentarii

Obişnuiam să spun că, dacă nu te-ai maturizat cu Blue October, nu te-ai maturizat deloc. Poate încă mai spun asta. Cronica pe Foiled (2006), al patrulea album al trupei, numai cronică n-o să fie, fiindcă nu pot face abstracţie de câte mi-a spus, îmi spune Blue October despre mine. O să scriu doar despre o parte din piese, pentru a putea scrie şi despre celălalt album.

I lost a piece of me in you, I think I left it in your arms.

Motivul pentru care, ascultând Blue October, nu poţi să nu raportezi totul la tine e destul de simplu: piesele lor, cel puţin cele de pe albumul acesta, sunt incredibil de confesive. E în ele o tristeţe când ataşată, când detaşată, până în punctul în care chiar şi motivele de bucurie sunt triste. Tristă şi realizarea că, dincolo de eşecuri, dincolo de greşeli, dincolo de tot ce ai pierdut, ceva bun a rămas: „I’ve been finding out that I have what this world calls friends./ I’ve tried to push them all away,/ They push me back and wanna stay,/ And that’s one good thing I have.” Şi reţete. Întotdeauna reţete. Despre cum să faci să fie mai bine: „I’m gonna feel a peace in me,/ I’m gonna feel at home./ I’m gonna make this cloud above me disappear, be gone./ I wanna feel a punch inside, my heart beat on the floor./ I don’t wanna hurt no more.” De notat, totuşi, că It’s Just Me a fost, pe unele versiuni ale albumului, cele care s-au vândut în afara UK, ascunsă la finalul 18th Floor Balcony, iar pe altele nu s-a aflat deloc.

I have to block out thoughts of you, so I don’t lose my head.

Cum să scrii o piesă ca Hate Me? Cum să scrii aşa ceva pentru mama ta? Poate cea mai cunoscută piesă a lor, Hate Me nu adună tristeţe, adună durere. Durere până în punctul în care o simţi când asculţi piesa, dar o asculţi de peste două, trei sute de ori: „And with a sad heart I say bye to you and wave,/ Kicking shadows on the street for every mistake that I had made,/ And like a baby boy I never was a man/ Until I saw your blue eyes cry and I held your face in my hand,/ And then I fell down yelling «Make it go away!»/ Just make a smile come back and shine just like it used to be,/ And then she whispered «How can you do this to me?»” Orice alt comentariu ar fi de prisos.

Ever carried the weight of another? For how long?

Foiled e un album de maturizare, un album în care problema e abordată, chiar dacă mai niciodată direct (în Overweight avem „I owned up, I’ve grown up, do you remember me?”), în repetate rânduri. Surprinde, din perspective diferite, o serie de dificultăţi, de angoase, pe care le exprimă franc, pentru care muzica funcţionează ca tratament. Aminteşte nu doar de momentele în care absenţa a fost greşeala, dar în care chiar implicarea a fost problematică: „I’m here to tell you that I’m sorry I was sorry,/ But I’m happy that your happiness is no longer about me.” Şi apoi reversul medaliei: „So to my friends that even call, but I don’t call back,/ I want you deep inside my heart upon a hill,/ It seems to hide sometimes and run away and wonder,/ I’m really sick of saying sorry, but I will.”

Delay the hurtful words of complicated overcast, please take the message that I’m picking up my chin at last

E şi o problemă de încredere, o problemă de prietenie. Dar tot pe terenul greşelilor, pentru că, mai mult decât orice, Foiled e un album despre greşeli şi despre cum şi ce înveţi din ele. Şi despre oamenii pe care-i ţii aproape: „I might crumble, I might take a fall again,/ But you’re my everlasting friend.” Da, e un album care poate fi acuzat când de naivitate, când de prea mult patos (pentru unii, chiar şi versurile de aici s-ar putea să fie prea mult), dar e, de departe, unul dintre cele mai bune exerciţii de introspecţie. O confesiune deschisă tuturor, care nu pretinde că deţine rezolvări, dar în care ele, rezolvările, pot fi oricând găsite.

Foiled e genul de album pe care-l asculţi când ai probleme, fără ca asta să însemne că trebuie să fii problematic pentru a-l asculta; trebuie doar să accepţi că experienţa e ceva ce ne uneşte. Foiled ne învaţă să ne detaşăm emoţional (Let It Go), nu atât cât să uităm, ci cât să vedem imaginea de ansamblu. Iar că muzica are puterea de a face asta e extraordinar; că Blue October poate intra în intimitatea ta, pentru a face ordine, e o experienţă care nu trebuie evitată.

Ce făceai la 18 ani? Poate scriai poezie; dacă da, e destul de probabil să fi scris despre dragoste. Nu-ţi face griji, cu toţii am făcut-o. Dar nu despre poeziile tale sau ale mele aş vrea să-ţi vorbesc.

În februarie 2008, apare albumul de debut al Laurei Marling, Alas, I Cannot Swim, un album incredibil de matur, poate cel mai bun album folk lansat în ultimii ani. Da, folk. Dar asta, acum, contează mai puţin. Versurile ne interesează. Pentru că, pe vremea în care noi scriam despre dragoste ca Eminescu sau Stănescu (nimic greşit aici, să ne înţelegem), Laura Marling scrie versurile pentru acest album, dar şi pentru alte melodii. Şi scrie cam aşa: „He walked down a busy street,/ Staring solely at his feet,/ Clutching pictures of past lovers at his side./ Stood at the table where she sat,/ And removed his hat/ In respect of her presence./ Presents her with the pictures and says/ «These are just ghosts that broke my heart before I met you./ These are just ghosts that broke my heart before I met you»” Înţelegi unde bat?

He chased me through the rain, «Honey, I’m going your way.» I don’t think so.

Pe lângă versuri, Laura Marling s-a ocupat şi de linia melodică a albumului. Ştiu, ascunde cât mai repede poemele, să nu le vadă nimeni. Vorbeam de maturitatea versurilor, e incredibil că, la 18 ani, Laura Marling nu cade în clişeele care (supra)populează muzica comercială. Scrie sincer, aşa cum se poate observa (nu doar) în Ghosts sau Old Stone, ceea ce, în primul rând, impune un stil: „Oh, honey, don’t let me walk away from this,/ If I’m trying to fuck up my own life,/ Then, until I figure out why,/ I think it’s best you keep your distance,/ Lest I fall in love.”

Look down on the body that you have grown.

Laura declara într-un interviu că întregul album e despre experienţa de a trăi între 18 şi 19 ani, despre iubire. Dacă nu te-ai/te-am convins până acum, fii atent aici: „Oh, I jump into your grave and die,/ And on my word you’ll give up your whole life for me,/ And you’ll be reborn bigger and stronger/ And less alive.” Da, albumul e, într-adevăr, despre experienţa, să-i spunem, adolescenţei, dar ochiul care o vede nu e unul obişnuit. Tocmai de aceea, empatia funcţionează doar până la jumătate.

Your mum thinks you’re sad that you’re living alone, and your friends think if you’re sad, you should call them more.

Chiar şi acolo unde pare că se apropie de un clişeu, Laura Marling are maturitatea şi înţelepciunea necesare pentru a înţelege nevoia personalizării. Când vorbeşte despre contraste, o face inteligent, subliniind locurile comune: „And you will never leave this place,/ And you will always feel alone,/ And you will never feel quite clean/ In this new skin that you have grown.” Cine spune că adolescenţa trebuie să fie plictisitoare?

Da, poate părea că duc discuţia în derizoriu, că o pun pe Laura Marling pe un piedestal. Cred că asta şi fac. Cu toate că se îndepărtează puţin de la stilul primului album, sau doar îl dezvoltă, Laura Marling rămâne unul dintre cele mai importante nume pentru muzica folk, influenţându-i până şi pe Mumford and Sons. Iar asta, pentru un artist care s-a impus pe vreme când avea doar 18 ani, nu e deloc puţin. Alas, I Cannot Swim e genial! Nu mă credeţi pe cuvânt, ascultaţi-l. Piese ca Night Terror, Failure, You’re No God confirmă valoarea unui artist esenţial nu doar pentru muzica folk, dar pentru muzica ultimilor ani, un artist care promite enorm, pe care merită să-l urmărim cel puţin cu atenţia cu care-şi construieşte muzica.

Răzvan Cîmpean

——

peste două săptămâni: Brandi Carlile – Give Up the Ghost (2009) & Anthony D’Amato – Shades of the Prison House (2009)

Răzvan Cîmpean

Rezist cu greu o săptămână întreagă fără Bob Dylan sau Ada Milea, fără un serial bun, fără un roman sau un volum de poezie. În plus, dacă se nimereşte ceva interesant la teatru, ştiţi unde mă găsiţi. Şi, ca orice obsedat, scriu despre lucrurile astea ca şi cum ar fi singurele care contează.

Mai multe articole de