Începând de azi, mă pun pe (citit) telenovele

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: ,

Publicat în May 01, 2013 , o comentarii

O scurtă privire aruncată asupra publicaţiilor lui Doru Pop, conferenţiar la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj-Napoca, ar releva faptul că preponderente sunt volumele de studii şi eseuri, precum şi cronicile, comentariile politice sau diversele colaborări la volume colective. Şi, totusi, tiparul a fost spart pentru prima oară în 2003, cu apariţia unui volum de povestiri pentru copii, Povestile bunicuței Nana. 10 ani mai târziu, Doru Pop ne propune o nouă ficţiune, de data aceasta intitulată O telenovelă socialistă, care a apărut la editura Cartea Românească.

Încadrarea ei într-un gen anume poate fi puţin dificilă pentru început: primele pagini, cuprinse sub titlul Scrisoare către copilul meu, sunt o confesiune, într-o oarecare măsură apologetică, dar care explică cum şi de ce e naratorul aşa cum e el în prezent, prin ce a trecut, copil fiind, ca să ajungă bărbatul care e acum. Astfel, se prefigurează, în linii mari, poveştile care vor urma să fie dezvoltate în cele 10 capitole şi scurtul epilog din roman. Fiecare dintre capitole cuprinde o lună, începând din martie şi terminându-se în decembrie şi par a fi nişte începuturi clasice de jurnal, dar fiecare capitol divaghează repede către ceva care seamănă cu nişte memorii puternic ficţionalizate, cuprinse în numeroase poveşti scurte, urmând ca efectul ultim produs să fie cel al unei autobiografii ficţionale, ce dă înspre un bildungsroman.

Copilăria şi adolescenţa sunt cuprinse în cele 10 capitole, în poveştile scurte şi variate care fac din cititor un martor apropiat al fiecărui eveniment din viața naratorului: naşterea sa, fuga mamei din calea inundaţiilor, schimbarea numelui din Papp în Pop, cum a vrut el să devină artist, cum a vrut să devină scriitor, cum a ajuns să urască merele, descoperirea primelor poze erotice într-un sertar al bunicului, cum a învăţat să citească şi cum recita din discursurile lui Ceauşescu, spre amuzamentul întregii familii, cum l-a venerat pe John Lennon şi a devenit al 5-lea Beatle, descoperirea sexualităţii şi jocurile pe care le presupunea, flirtul cu doamna de la Securitate, năzbâtiile pe care le făcea în tovărăşia gemenilor Buci, experienţa armatei şi multe, multe altele. Dar asta nu e decât o mică parte din ceea ce se vrea a fi O telenovelă socialistă. Există, chiar la început, două paragrafe în care naratorul, ajuns la maturitate, explică de ce şi cum s-a hotărât să scrie cartea: “Totul a început ca o scrisoare pe care aş fi vrut să pot şi eu sa i-o scriu tatălui meu. Aceasta trebuia să fie o scrisoare care să nu înceapă cu propoziţia: «Dragă tată, nu mi-e frică de tine», ci cu propozitia: «Dragă tată, mi-e foarte dor de tine. Aş fi vrut să-ţi reproşez că ai metode învechite de educaţie, să-ţi contest autoritatea şi să nu vorbesc cu tine de nervi»” (p. 8) şi “Povestea aceasta se datorează unei agende pierdute. Pentru că, de la tata, nu mai am nimic în afară de această agendă. (…) Am vrut să o smulg din mana Bunicului meu când a murit şi am mers la înmormântarea unchiului meu numai pentru a o găsi…” (p. 9).

Ulterior, se află că în martie 1975, pe când Doru avea doar 5 ani, tatăl său a fost trimis cu serviciul prin ţara și a fost ucis într-un conflict obscur. Însă, ce rămâne în primul rând este felul în care copilul de atunci a perceput moartea tatălui: „tata Lica mi-a spus-o în seara aceea de martie «Culcă-te liniştit. Ne vedem duminică seara». Duminică seara nu a mai venit.” (p. 55). Asta este şi marea „minciună” care îl face şi pe Doru să înceapă să mintă: „ştiu de ce am început să mint. Minţeam pentru că nu puteam altfel, pentru că explicaţiile pe care mi le dădea lumea nu erau suficiente ca să pot să trăiesc”. Pe tot parcursul romanului, se confruntă cu mai multe lipsuri pe care nu i le justifică nimeni: moartea tatălui, înlocuită de unul vitreg, alcoolic şi absent tot timpul de acasă, moartea bunicului, sinuciderea unui prieten. Toţi lasă goluri imense care nu pot fi umplute (mama încearcă să-i fie şi tată, dar în loc să-i suplinească absenţa, i-o accentuează), aşa că Doru începe să adune obiecte de la persoanele dragi dispărute (acordeonul bunicului, agenda tatălui), încercând să contrabalanseze absenţele. Apoi, sunt lipsurile datorate epocii comuniste, pe care încearcă să le învingă prin crearea unor jocuri şi chiar lumi ficţionale, cu minciuni, astfel încât realitatea în care trăieşte să poată fi colorată şi completată (de exemplu, melodia emisiunii de la radio e asemănată cu glasul lui Tarzan de la televizor; Doru e al 5-lea Beatle, gemenii sunt Butch si Cassidy). Şi toate acestea sunt completate de o mare criză a identităţii şi a găsirii locului în lume: în absenţa unei figuri parentale credibile, fie ea biologică sau nu, prins încă din copilărie în ficţiuni complementare, într-o lume fără sens, ajuns tată fără să fi avut un model înainte, Doru trece şi printr-o schimbare a sistemului şi ajunge să-și petreacă jumătate de viaţă în comunism şi jumătate în capitalism, concluzia lui fiind următoarea: „Acum nici capitalismul nu se simte prea bine, iar faptul că cealaltă jumătate de viaţă mi-am petrecut-o în cealaltă iluzie a lumii acesteia mă îndreptaţeşte să îţi dau sfaturi aşa, ca de la un iepure şchiop, călare pe jumătate de om mort. Din cauză că nu ştiu prea bine cine sunt.” (p. 9) Şi atunci apare întrebarea: cât este de real tot ce este povestit? Cât este autobiografie şi cât este ficţiune, dacă imaginaţia e atât de prezentă încă din copilărie, iar amintirile sunt mereu mincinoase? Şi, mai ales, cartea nu poate fi văzută drept o încercare de a construi o identitate (reală şi ficţională) acum, completând cu ajutorul scrisului ceea ce nu a fost dat de la bun început de realitate?

Un mare plus al cărţii este modul în care vorbeşte despre comunism. Departe de a fi unul dintre acele romane greoaie, teziste şi deja clişeice, supraaglomerat cu referinţe şi critici la adresa vechiului sistem, O telenovelă socialistă nu-şi uită miza: este, în primul rând, un bildungsroman al lui şi despre Doru, care îşi descoperă şi creează identitatea şi locul în lume. Şi da, această lume este în plin centru al comunismului, care poate fi văzut aproape în fiecare rând al cărţii şi poate fi ghicit în spatele fiecărei întâmplări sau drame din viaţa lui şi a familiei acestuia (avorturile mamei, fanteziile lui Doru, lipsa mâncării şi a hainelor, stimulii de a se face un vrednic şoim al patriei, moartea taţilor, până şi basmele şi pildele lui Rebeles, asupra cărora mă voi întoarce), însă e mereu doar un catalizator – niciodată scop sau miza vreunei demonstraţii – eficient, ce-i drept, dar nevăzut, de cele mai multe ori, cu atât mai nevăzut cu cât pe marginea lui se brodează ficţiunea, fie că e vorba de imaginaţia lui Doru copil, sau de cartea lui Doru ajuns la maturitate. Mai mult, în loc să inhibe imaginaţia şi gândirea, aşa cum i-ar fi fost scopul, comunismul, dogmele și urmările lui sunt prelucrate şi reciclate, ajungând să aibă efectul total invers, lucru care se observă în poznele, năzbâtiile şi invenţiile copilului (basmele, identificarea cu „eroii” culturii pop din Occident sau diversele jocuri, provocări sau trişări ale sistemului) stau în mâna naratorului însuşi.

Aşa ajungem la stilul în care este (de)scrisă fiecare întâmplare în genul Amintiri din copilărie, însă mult mai puternice şi mai copioase, cu cât încalcă un regim totalitarist, cu legi severe şi grele. În aceeaşi măsură în care contează ce se spune, contează şi cum se spune: O telenovelă socialistă este incredibil de oral, cursiv, lichid şi onest scrisă. Francheţea se remarcă încă de la începutul primelor rânduri şi continuă pe tot parcursul cărţii: „În rest, am învăţat ce înseamnă să fii tată din mers, în timp ce reluam toate greşelile pe care le-au facut alţii cu mine. Dacă am fost părăsit, am părăsit şi eu. Dacă am fost ignorat, am ignorat şi eu. Atunci când am fost batjocorit, mi-am bătut şi eu joc.” (p. 5). Totul este spus într-un mod direct, fără să fie brutal, foarte realist şi fără perdea, dar fără să fie vulgar, dezgustător sau exagerat (spre exemplu, scenele de masturbare sunt descrise pe un ton foarte firesc şi relaxat).

Presărate adesea sunt intermezzo-urile piperate ale finului Rebeles, bucăţi de înţelepciune şi inventivitate populare, vulgare şi amuzante în acelaşi timp („«Ce-şi face omul cu mâna lui, lucru manual se numeşte», zicea finu’ Rebeles, scuturându-şi sugestiv mâna dreaptă în dreptul obrazului” – p. 58). Tot pe alocuri, mai sunt inserate fragmente din cântece din occident, prelucrate („O, Suzana, sunt Doru cel vestit! Pistoale, puşca şi lasou şi-n lume am pornit” – p. 23), bucăţi de engleză stâlcite de puştii de la blocuri (gemenii erau numiţi „Buci”, de la Butch), multe mostre de înjurături de pe scara blocului şi diferite zicale din popor („Curaj găină, că te tai”), toate acestea aducând un plus binevenit de autenticism, diversitate si plurivocitate.

Nu în ultimul rând, sunt unele fragmente ce au o doză puternică de misticism, aşa cum s-ar găsi, de pildă, la începutul romanului Shame, al lui Salman Rushdie: „Au fost o dată trei surori. Două mai mici şi una mai mare. Sora mai mare nu putea sa aibă copii, aşa că a plecat de acasă şi s-a măritat cu un ofiţer frumos, care o iubea ca pe ochii din cap. Sora mijlocie şi sora cea mică au locuit împreună o vreme, până când amândouă au rămas însărcinate. Deodată. Cea mijlocie avea un copil dintr-o aventură, iar sora mai mică, pentru că a fost obligată să se căsătorească. Aşa că, de Crăciun, în casa aceea s-au născut doi băieţi. Înainte de soroc, sora mai mare a fost chemată acasă, la consfătuirea de familie. «Pe unul îl iau eu», a spus ea hotărâtă. Şi în noaptea aceea au făcut un jurământ” (p. 122). Tot aici pot fi menţionate şi basmele, denaturate de – şi reinterpretate în – cheia comunismului: cu toate că nu e o tehnică neapărat nouă sau originală, reuşesc să inducă o stare ce te sfâşie între râs şi tristeţe, care este cu atât mai neliniştitoare cu cât astfel îi sunt povestite copilului Doru adulterurile, naşterea sa prematură sau epilepsia de care suferea, pe ascuns, tatăl său vitreg: „Într-o după-amiază călduroasă, Ileana, auzind paşii soţului ei pe scări, şi-a pus repede un neglijeu fabricat la Argos, şi a răspuns cu glas nevinovat, «Cine-i», dar a întors cheia în uşă simultan cu ieşirea lui Făt-Frumos pe balcon, doar în izmene, cu hainele sub braţ” (p. 80).

O telenovelă socialistă este, aşadar, o carte care prinde şi care poate fi citită cu atenţia şi aşteptările rezervate, în mod normal, unui roman şi cu interesul pervers şi acea dorinţă ascunsă, dar puternică (care e caracteristică unei autobiografii) de identificare cu Doru şi cu toată copilăria şi adolescenţa lui, chiar dacă experienţa în sine a comunismului nu e familiară cititorului. Asta se datorează faptului că e scrisă atât de bine și onest încât cucereşte şi farmecă prin oralitate şi dinamism. Nu în ultimul rând, reuşeşte, vrând-nevrând, să prezinte comunismul printr-un alt filtru, al unei copilării care deşi a fost, într-o anumită măsură, ştirbită de regim, s-a folosit de el, mai degrabă decât s-a folosit regimul de ea. Şi, de aceea rămâne, poate, o întrebare: ar mai fi fost Doru (fie el copil, narator sau scriitor) atât de creativ dacă nu ar fi trecut prin ce a trecut?

Alex Cormoş

Alex Cormoş

Mai multe articole de