2 în 1 sau The Brad Pits şi Pinholes @ Downtown Club, Oradea

De . Categorii: Cronici, Doar online, Muzica

Etichete: , , ,

Publicat în April 05, 2014 , o comentarii

Acum câteva săptămâni, în Downtown Club din Oradea, au avut concert două trupe de rock alternativ, nu de mult formate şi venite tocmai din Iaşi – The Brad Pits şi Pinholes. Dacă de prima trupă auzisem datorită solistului, nimeni altul decât Bobo Burlăcianu, de Pinholes nu ştiam mai nimic. Poate tocmai de aceea, surprizele din timpul concertelor au fost de-a dreptul savuroase, întrucât cele două trupe sunt aproape complementare în ceea ce priveşte nu doar membrii, ci şi atmosfera, muzica şi chiar versurile. După ce au coborât de pe scenă cei de la The Brad Pits, cred că puţini aveau habar de ce doi membri ai trupei (Alex – toboşar şi Vladimir – chitară bas) au revenit acolo. Ei bine, cei doi fac parte și din trupa Pinholes, dar cu Vladimir la voce şi chitară ritmică, alt basist (Sergiu Ivanov) şi Vlad la chitară solo.

Surprinzător a fost şi cât de bine au sunat cele două trupe de rock alternativ într-un club în care, înainte de concert, se auzeau remixuri şi house de ascultat seara, într-un lounge. Odată ce Bobo şi restul trupei au urcat pe scenă, atmosfera era deja alta şi, nu după mult timp, lumea dansa, cânta, dovadă că muzica bună e muzică şi-atât. Bobo Burlăcianu, cunoscut din trupa Fără Zahăr, dar şi pentru colaborările cu Ada Milea (Bobo Burlăcianu mai face parte şi dintr-o trupă de coveruri acustice, The Small Towns, alături de Ştefana Ganea), a început, în stilul său serios-jucăuş, să ne prezinte trupa şi să ne avertizeze că, pe internet, o să-i găsim mai greu, după postările despre Brad Pitt. După câteva coveruri (Michael Jackson, Louis Armstrong), au cântat piese proprii, ale căror versuri sunt compuse de Bobo. Încă de la coveruri era evident că trupa, deşi nouă, e formată din muzicieni experimentaţi, cărora li se potriveşte excelent soundul alternativ-indie. Ei bine, odată ce au trecut la piesele lor, despre care Bobo mărturiseşte într-un interviu că sunt „de dragoste împuşcată în picior”, lumea s-a ridicat de pe canapele, s-a adunat în faţa scenei, împărtăşind o durere gălăgioasă, care le-a pus cumva arcuri sub tălpi.

Majoritatea pieselor sunt cântate în limba engleză, iar versurile lor se pliază foarte bine pe o melodie când domoală, şchiopătândă, când antrenantă, ritmată. Astfel de alternări se regăsesc, în diferite variante, în cele mai multe dintre piese, aşa că, dacă s-ar căuta o descriere potrivită pentru The Brad Pits, cea mai bună e tot cea făcută de Bobo (de dragoste împuşcată în picior), căci ori îşi târăsc piciorul împuşcat, ori sar în celălalt. De exemplu, în 5 Simple Ways To Hurt Someone, versuri ca “Now the flowers are dead/ But still in the vase/ As you are still in my head/ And all the memories of us” sunt tărăgănate şi se aud aproape în surdină, în timp ce pe refren (“’Cause you hit me/ Hit me right between my ears/ Struck me/ Struck me right in spite my tears/ Kicked me/ Kicked me like I was some kind of freak/ Knocked me/ Knocked me down with a single word/ Cut me/ Cut me off without a sword/ Thank you/ Thank you for releasing me/ I’m free”) nu poţi sta locului. De trupe româneşti indie sau de rock alternativ nu ducem lipsă, dar ce înscrie The Brad Pits în lista de top sunt, din punctul meu de vedere, versurile. Poate o dau uneori în prea poetic şi sentimentalisme (“Am în mine miez de noapte/ Saci întregi de vise coapte/ Stau ascunşi în debara/ Am în mine jucării/ Câteva mici poezii/ Şi-o poză cu ea”), dar compensează şi se salvează cu: “Am în mine-acum/ O secvenţă proastă-ntr-un film bun/ Ajută-mă”, dar şi prin partea instrumentală şi vocea lui Bobo, care nu doar sună foarte bine, dar reuşesc să transmită şi tristeţe, şi durere, şi putere.

PinholesDe cealaltă trupă, Pihnoles, scriam undeva, la început, că e complementară formaţiei lui Bobo. Piesele lor sunt cântate în limba română, iar solistul, Vladimir Ivanov, are o voce mai puţin răguşită decât Bobo şi, poate, nu atât de puternică. De asemenea, versurile, cel puţin în concert, nu spun mare lucru, par banale şi naive (“Avem un loc în cap/ Poate-i mai bine-aşa/ Să facem tot ce vrem şi ce nu vrem chiar dacă vrem să mai scăpăm cumva sau Ce tre’ să fac/ Cum să mă-mbrac/ Cum să mă port/ Să-ţi fiu pe plac”). În schimb, linia melodică e de-a dreptul surprinzătoare, puternică, gălăgioasă, astfel încât, la concert, toată lumea dansa, iar atmosfera creată punea versurile în plan secund. Dacă la The Brad Pits publicul rezona, în mare măsură, cu versurile lui Bobo, la Pinholes, chitara solo a lui Vlad şi tobele lui Alex păreau să atingă zone de care versurile celor de la Pinholes nici nu se apropiau. Mai mult, nu doar publicul dansa şi zguduia clubul din temelii, dar şi membrii trupei, care săreau cu chitarele în braţe, se aruncau în genunchi pe o melodie care nu-ţi dădea voie să faci altfel.

Cele două trupe sunt o dovadă că bucuria se serveşte (şi) cu porţia, că un dublu concert poate să facă o seară memorabilă, fiecare trupă în felul ei şi, de ce nu, că muzica bună se poate cânta oriunde.

Nu putem decât să aşteptăm un album din partea formaţiei The Brad Pits (Pinholes are deja unul disponibil online) şi să ne bucurăm că Bobo Burlăcianu e un artist care îşi exploatează atent laturi diferite ale personalităţii, astfel încât primim şi noi, din partea lui, câte ceva pentru fiecare stare.

Sonia Wincentowicz

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de