Când homo sovieticus e o babă comunistă

De . Categorii: Diverse, Doar online, Film

Etichete: , , ,

Publicat în May 15, 2014 , o comentarii

 

Apărut în 2013, filmul „Sunt o babă comunistă”, în regia lui Stere Gulea, a adus în sălile de cinema o producție cu rol dublu: în primul rând e vorba de ecranizarea romanului cu același nume, scris de Dan Lungu, iar mai apoi acesta readuce în prim-plan o mentalitate și o realitate socială față de care românii se arată fie critici și radicali, fie pe care încearcă să le ignore în speranța că ele vor dispărea de la sine. Din partea publicului și a criticilor a întâmpinat reacții diverse, unele chiar contrare, lăsându-ne să înțelegem că s-a atins un punct sensibil, că e abordat un subiect ce se cere discutat.

Povestea e în aparență simplă: cam la zece ani după căderea comunismului, în urma unei discuții telefonice despre vot cu Alice (fiica plecată în Canada), Emilia Apostoae este acuzată că ar fi mai comunistă decât părea. Astfel, realitatea cotidiană a femeii este tulburată din cauza umbrei de îndoială ce cade asupra trecutului ei. Pe parcursul întregului film o vom urmări cum oscilează între atitudini contradictorii față de viața (ei) în comunism, de la nostalgie și idilizare la niște mici bănuieli și chiar la posibilitatea ca totul să fi fost o minciună. Momentul culminant al evaluării de sine se consumă în încercarea nereușită de a repune pe picioare o afacere „ca pe vremuri”. Foștii ei colegi de muncă sesizează (la un nivel simplu, dar suficient) absurditatea și caracterul utopic al inițiativei, or acum, pentru prima dată, Emilia constată cât de diferit gândesc, de fapt, ceilalți și își pune la îndoială propriile certitudini.

sunt-o-baba-comunista-703703l

Sunt o babă comunistă (Stere Gulea, 2013)

Dintre cele câteva deosebiri între roman și film, ar fi de menționat mutarea accentului de pe interioritatea Emiliei (proces de închidere) pe problematica familiei și a relațiilor dintre membrii comunității (proces de deschidere), aceasta din urmă întâlnită mai frecvent în producțiile cinematografice autohtone din ultimii ani. Pe când cartea constituie aproape exclusiv un demers de interiorizare și introspecție, unde raportarea la instanțe exterioare (părinții, rudele, soțul, șeful, colegii, fiica) este aproape în întregime mintală și are rolul de a le integra pe acestea într-un sistem de gândire deja format, în film vedem o Emila Apostoae care acționează pe baza convingerilor sale, dar, venind în contact cu alții (de data aceasta e vorba de alteritate, de altul ca prezență participativă, și nu de un altul ca instanță virtuală), își verifică flexibilitatea credințelor. Vorbim de flexibilitate fiindcă „baba comunistă” a crescut și a trăit (deci s-a format) într-un sistem care distribuia roluri (predefinite) în baza conformării la ideologia impusă. Cu cât mai flexibil și disponibil era individul în a juca rolul primit, cu atât prezența sa devenea mai necesară. E vorba de nevoia de confirmare a unui statut social. Însă, odată cu Revoluția, o mare parte a rolurilor s-au dovedit inutile și multe „elemente” ale vechii structuri au rămas pe dinafară. Drama din roman este o dramă a declasării, a mutării din centru spre margine, de data aceasta din perspectiva unui individ special, un produs al sistemului: așa-numitul homo sovieticus. În contrast, filmul tratează subiectul cu mai mult simț al umorului și cu o ironie mai puțin tăioasă. Efectul este dublu polarizat, pozitiv-negativ. Partea negativă ar fi pierderea din consistența psihologică a personajului prin relativizarea și estomparea frământărilor sale. Reversul său constă în aducerea situației în zona normalului; o realitate delicată și o situație critică (ce în carte rămâne nerezolvată) e purificată prin empatie și prin sugerarea unei posibile continuări. Relațiile dintre personaje sunt prezentate prin prisma unor discuții ușor banale, dar profund cotidiene, de nivelul general al clasei muncitoare. Blocurile masive din beton, Daciile rablagite, magazinele de la colț de stradă, piața agro-alimentară, casa de la țară, amărâții și cerșetorii sunt, până la urmă, o realitate, o parte a vieții de zi cu zi. Vizita prelungită (în film) a fiicei Alice și a logodnicului canadian Alain dă naștere unei suite de secvențe comice ce mizează pe diferența dintre tradiții și obiceiuri locale (din categoria „așa se face”) versus mentalitatea occidentală. Diferențele culturale – unele îngrijorătoare – sunt atenuate prin umor, situația critică devine suportabilă, iar vizita canadianului poate fi considerată o experiență interesantă, exotică, plăcută. Familia, una dintre principalele valori ale societății românești, e cea care aduce speranță, duce lucrurile mai departe, conferă sens și anumite certitudini necesare. Pentru public, adaptarea de față este mult mai ușor de receptat și lasă o impresie mult mai optimistă decât perspectiva din roman.

Isteață a fost implementarea ideii de film în film, căci, spre deosebire de interviul din roman, Emilia de pe peliculă este invitată să joace într-un film despre comunism, ca o tentativă de redare a realității acelei perioade. Cumva acest artificiu compensează lipsa gândurilor eroinei – lipsa monologului interior, căci cadrele filmului nr. 2 sunt imagini echivalente acestora. Monologul, cu funcția sa de sondare a psihologiei personajului (subiectivism), e înlocuit de filmare/vizionare, deci de o observare a trecutului prin prisma producției video (obiectificare). Vocea devine imagine în mișcare, și în acest mod o parte din conținutul romanului reuşește să fie transpus (deși sub altă formă) și în film. Ultima scenă, rezolvarea din final a conflictului, aduce o ultimă notă pozitivă filmului, mărind astfel discrepanța față de atmosfera de ambiguitate din carte. Emilia și Țucu se mută la țară după ce au vândut apartamentul. Banii au fost trimiși în Canada pentru achitarea ratelor la casă, iar cuplul român revine în mediul rural – soluție preluată din realitatea cotidiană, destul de plauzibilă și potrivită pentru a susţine atmosfera optimistă.

Jocul actoricesc este unul firesc, neforțat, nedramatizat. Luminiţa Gheorghiu este o alegere reușită pentru rolul Emiliei, interpretarea sa echilibrată fiind dublată și de reputația de care actrița se bucură. Simplitatea și firescul abordării coincid parțial și cu intențiile lui Dan Lungu. Una peste alta, „Sunt o babă comunistă” e un film plăcut, nu foarte solicitant, o oră și jumătate de melancolie, o rememorare ușor idilizată a fostului sistem totalitar. E un film despre comunism care nu spune prea multe despre regimul politic propriu-zis, ci mai degrabă redă un punct de vedere, puternic subiectivizat și simplificat, al cetățeanului de rând din perioada de tranziție. În plus, este și un bun pretext pentru a ne evalua poziția față de trecutul recent, destul de controversat. Am văzut ce înseamnă, pentru diferitele personaje, comunismul. Dar pentru noi?

 Simina Răchiţeanu

Simina Răchiţeanu

Pe lângă satirele nordice și umorul negru, care îmi plac la nebunie, mai am pasiunea asta pentru ficțiunea despre patologic (carte, film, muzică - you name it). Un hobby preferat: traducerile literare din norvegiană, proză&poezie.

Mai multe articole de