Natură moartă / Still Life @ TIFF 2014

De . Categorii: Diverse, Doar online, Film

Etichete: , , ,

Publicat în June 14, 2014 , o comentarii

Still-Life-ARegia: Uberto Pasolini

Distribuţia: Eddie Marsan, Joanne Froggatt, Karen Drury

An: 2013

 

După cum regizorul Uberto Pasolini a ținut să precizeze, Still Life (Marea Britanie – Italia, 2013) nu este un film despre moarte, chiar dacă mare parte a personajelor sunt decedate, ci este, de fapt, un film despre viață. Din primele cadre ne este prezentat Mr. May, un funcționar al departamentului responsabil cu investigarea cazurilor de deces, cazuri exonerate de suspiciunea de crimă. Aflat la vârsta banală de 55 de ani, Dl. May are o slujbă la fel de banală și lipsită de evenimente precum rutina din viața sa personală. Majoritatea cazurilor anchetate nu constituie o problemă și nu apar impedimente în soluționarea lor din punct de vedere legal. Decedații sunt, de regulă, persoane singure, fără apropiați care să se intereseze de soarta sau sfârșitul lor. Dintr-o motivație de ordin moral, altruistă și aparent futilă, funcționarul May le organizează acestora înmormântarea, la care el este singurul participant. Portretul lui este contruit prin acumularea de gesturi (sugerând reținere, grijă, pedanterie, timiditate), observarea unor obiceiuri (așezarea îngrijită a dosarelor, colecționarea de poze ale decedaților, tabieturi privind mâncatul), toate realizate printr-o o serie de prim-planuri sugestive. În film se vorbește destul de puțin, iar imaginile și muzica sau tăcerea iau locul cuvintelor.

Atmosfera  este tipică pentru filmele britanice. Ca prim spațiu avem un birou simplu și auster, cromatic predomină griurile și albul sec, iar liniștea este singurul companion. În orășelul mic, slab populat, valoarea celor decedați se rezumă la nici mai mult, nici mai puțin decât niște dosare puse grijuliu în rafturile din biroul domnului May. Fiecare înmormântare se finalizează pentru acești oameni-dosar cu verdictul de „case closed”. Nici o rudă nu manifestă dorința de a participa la înmormântări pe motivul că, oricum, morților nu le pasă. Procedura de bază se repetă până când o altă victimă apare, dar contextul este puțin deosebit: e vorba de vecinul de vizavi al protagonistului, de a cărui existență și dispariție nimeni nu se sinchisise. Propria singurătate, similară vecinului necunoscut, îl pune pe gânduri. Mai mult, el găsește un album foto cu poze ale unei fete, ipostaziind diverse momente ale vieții sale – de la copilărie până la adolescență. Intrigat și conștiincios, Dl. May pornește pe urmele lăsate de răposatul Billy. Dă peste fosta  iubită a acestuia, o fiică de care nu știa, contactează un fost coleg de muncă și, în cele din urmă, ajunge la
Kelly Stoke, fetița din album – acum ajunsă la maturitate. Deși ea este prima care îi mulțumește pentru efortul său, funcționarul se lovește din nou de refuzul participării la înmormântare. În orice caz, contactul cu Kelly va avea un impact asupra lui May, schimbând total dinamica sa interioară. Până la finalul filmului vor avea loc niște modificări în ansamblul de gesturi al protagonistului, tot calea vizuală fiind alesă în sugerarea procesului alchimic catalizat de contactul cu alteritatea.

still-life-bScena înmormântării construiește simetrie în structura filmului și îi dă un aspect circular, iar la nivel simbolic, creează mai degrabă o senzație de deschidere decât una de închidere. Angoasa sfârșitului este substituită cu liniștea unui nou început prin scena finală, care transformă atmosfera într-una veselă, detensionată, sugerând împăcare și continuitate. Din punctul de vedere al consistenței, Still Life nu își propune să epuizeze sau să disece subiectul ales, ci raportarea este una predominant empatică, focalizarea se face pe emoțiile transmise prin jocul de imagini și sunete, prin modalitatea de filmare (prim-planuri lungi redau deloc grăbit figurile personajelor sau diverse peisaje încremenite), prin păstrarea dialogului la o cotă minimă. Liniștea și disparițiile silențioase încheagă un spațiu al absenței și al încremenirii, dar tranziția din final către o stare de dinamism reamintește că viața merită trăită.

Simina Răchiţeanu

Simina Răchiţeanu

Pe lângă satirele nordice și umorul negru, care îmi plac la nebunie, mai am pasiunea asta pentru ficțiunea despre patologic (carte, film, muzică - you name it). Un hobby preferat: traducerile literare din norvegiană, proză&poezie.

Mai multe articole de