Peştele şi pisica / Mahi va gorbeh @ TIFF 2014

De . Categorii: Doar online, Film

Etichete: , , ,

Publicat în June 06, 2014 , o comentarii

fish&catRegia: Shahram Mokri

Distribuţia: Abed Abest, Mona Ahmadi, Ainaz Azarhoush

An: 2013

 

Un grup de studenţi iranieni se adună, într-un decembrie uscat, pe malul unui lac înconjurat de o pădure, pentru un concurs de zmeie. Înainte de asta, un tânăr ochelarist comentează în gând, simultan, discuţia despre femei cu tatăl său, care l-a adus cu maşina în aceeaşi pădure. Înainte de asta, un tânăr şofer rătăcit şi pasagerii lui sunt sfătuiţi să se întoarcă pe unde au venit de unul dintre cei doi bătrâni care trebăluiesc prin curtea unei case părăginite, pe care o prezintă drept restaurant. Chiar înainte de asta, un text succint ne informează despre cazul real în care un restaurant a fost descoperit servind preparate din carne de om.

Filmat într-un singur cadru, cu o structură de bandă Moebius, Peştele şi pisica este mai puţin de groază decât The Blair Witch Project (1999), dar la fel de abil în evitarea terorii vizuale, mai puţin pretenţios decât Tarkovski, dar inspirat din filmografia acestuia, mai puţin repetitiv decât o piesă din teatrul absurdului, dar la fel de obsedant. Să ieşi din cinema puţin după prânz, în iunie, după ce ai trecut prin aşa ceva, înseamnă să te alegi, foarte probabil, cu un optimism imprudent în legătură cu viitorul filmelor de nişă şi al condiţiilor meteorologice din timpul TIFF-ului, dar şi cu o pasiune temporară pentru pietonalele aglomerate.

De dimineaţă, Babak şi Saeed, bucătarii zdrenţăroşi ai restaurantului din pădure, pornesc la plimbare în jurul lacului. Dacă par să dea târcoale campingului studenţesc, cei doi îşi petrec de fapt ziua povestind despre un anumit Hamid, mincinos notoriu, şi întrerupându-se pentru scurte interacţiuni cu vreunul dintre studenţi, cu un paznic, cu gemenii îmbrăcaţi cam ca The White Stripes, care, la nesfârşit şi în toate direcţiile, duc câteva raţe atârnând de un băţ la tăiere. Parviz, studentul care se ocupă de organizarea concursului de zmeie programat la căderea nopţii, este personajul în compania căruia toţi se deschid după câteva minute. Shahrooz, conştient de potenţialul zonei, se distrează înscenându-şi dispariţia. Parvaneh este ademenită în adâncul pădurii de unul dintre bucătari, cu o poveste încâlcită despre o inundaţie la restaurant. O jurnalistă încearcă să îi ia un interviu Nadiei, singura căreia i se arată duhul mesager Jamshid.

fish&cat2Personajele sunt urmărite de camera de filmat din spate, mai rar din lateral, de la înălţimea trunchiului, în timp ce înaintează fără grabă, pe cărări aparent circulare. În momentele de intersectare a trei, cel mult patru personaje, după o scurtă bucată de repetiţie a unui dialog captat mai devreme, camera „îşi alege” un alt protagonist, pe care îl va urma pentru o bucată de drum. Unele obiecte reapar în locuri neaşteptate: căştile noi, de calitate, ale uneia dintre fete, în bucătăria lui Hamid, cel de-al treilea bucătar şi maestrul minciunilor; rucsacul lui Parviz, mutat pe furiş de gemeni pe marginea lacului; bucătarii menţionează de mai multe ori o poartă pe care niciunul dintre studenţi nu a văzut-o. Conform Nadiei, duhurile dezvăluie sau ascund obiecte celor care au sau nu mai au nevoie de acestea într-un anumit moment; cu toate astea, logica naraţiunii înclină prea puţin spre influenţa duhurilor. Coloana sonoră, semnată de Christophe Rezai, contribuie în mod esenţial la atmosfera de suspans menţinută pe tot parcursul celor 134 de minute, în ciuda absenţei oricăror ruperi de ritm în plimbări şi dialoguri.

Regizorul şi scenaristul Shahram Mokri, aflat la al doilea lungmetraj, şi-a descris filmul, la sesiunea Q&A de după proiecţie, drept un slasher inspirat din clasicele genului, dar şi din regizorii săi preferaţi, printre care i-a numit pe Tarkovski şi Gus Van Sant. Profitând la tot pasul de neliniştea provocată celor mai mulţi de experienţele déjà vu, fără violenţă explicită, Peştele şi pisica nu ne arată, de altfel, vreun peşte, ci doar o pisică oarecare, rozând, cum i se pare unui personaj pe care nu ne putem baza, un deget uman sau ceva de forma unuia. Dialogurile în paralel duc la poveşti care amintesc de alte poveşti, creând o falsă linişte într-o punere în abis care, literal, epuizează posibilităţile de scăpare.

 

Alexandra Găujan

Alexandra Găujan

Îmi place să apăs butoane misterioase. Am declanşat în felul ăsta alarme, proceduri de securitate, neplăceri. Între 19 şi 24 de ani, la Litere, nu am găsit suficiente butoane. Ca să-mi ocup timpul, am citit bibliografii obligatorii şi facultative. Acum apăs mai multe butoane ca oricând.

Mai multe articole de