Răpirea lui Michel Houellebecq / L’enlèvement de Michel Houellebecq @ TIFF 2014

De . Categorii: Diverse, Doar online, Film

Etichete: , , ,

Publicat în June 19, 2014 , o comentarii

00-18-15Regia: Guillaume Nicloux

Distribuţia: Michel Houellebecq, Mathieu Nicourt, Maxime Lefrançois

An: 2014

 

Acum trei ani, în timpul turneului de promovare a noului său roman, Michel Houellebecq a dispărut timp de două săptămâni. Nimeni nu i-a dat de urmă, presa a mediatizat intens faptul, iar la revenirea sa în lume a susținut că a fost răpit. Și cam atât. Cine să-l creadă? Dar, la urma urmei, nimeni nu a putut dovedi contrariul. E foarte probabil ca evenimentul amintit să stea la baza filmului Răpirea lui Michel Houellebecq (Franța, 2014), o semi-ficționalizare a misterioasei dispariții. Având grijă să plaseze filmul undeva între ficțiune și documentar, regizorul Guillaume Nicloux păstrează ambiguitatea manifestată de scriitor în declarații, speculând linia dintre o minciună plauzibilă și o realitate ușor suspectă, dar veridică.

La fel ca în romanul Harta şi teritoriul, Michel Houellebecq se inserează în acțiunea filmului, jucându-și propriul rol. Ocupat cu diverse activități de jurizare, existența lui pare totuși destul de simplă și anostă. E plictisit pur și simplu de viață, bea și fumează intens – până aici totul corespunde realității. Nimic nu captează atenția înainte ca trei indivizi nemascați să-l urmărească spre casă și să-l răpească, fără prea multe eforturi de a nu se deconspira. Odată ajunși la destinație – o casă modestă de la marginea orașului –, scriitorul francez este fotografiat, încătușat (pentru orice eventualitate), însă e tratat ciudat de bine ca victimă a unei răpiri – i se oferă țigări și vin din plin, o cameră curată, cărți pentru citit, chiar și o pijama. Chiar de la început devine evident că răpirea a fost aproape spontană, prost plănuită și total ambiguă, identitatea celui care a comandat operațiunea rămâne până la sfârșit în ceață. Se menționează ceva despre o răscumpărare, dar scriitorul e ferm convins că nimeni nu va fi dispus să o achite.

De aici se lansează o serie de scene ale captivității, regizate după o logică aleatorie. Ilară de-a dreptul este comparația între gradul de confuzie al lui Michel și al răpitorilor. Cu toții fac supoziții și încearcă să elucideze cine ar fi putut ordona o asemenea faptă – să fie Al-Qaeda? Sau poate chiar Houellebecq, care, dintr-un acces de narcisism și din dorința de a atrage atenția mass-mediei, și-a înscenat propria răpire? Dezorientarea și sinceritatea lui par să infirme teoria.

Deși lipsit de libertare, Michel se dovedește o victimă destul de dificilă – este pretențios, negociază, cere cărți și un anume tip de vin, se îmbolnăvește, discută subiecte sensibile pentru cei trei agresori, îi contrazice, le vorbește separat – ceea ce e interpretat ca o tentativă de dezbinare. Comic se dovedește faptul că Houellebecq nu intră deloc în panică, ci se obișnuiește și își acceptă destul de pasiv captivitatea. Dacă ar muri chiar atunci, spune el, prea mare mare pagubă nu ar fi, oricum a trăit suficient și nici nu s-ar entuziasma cineva cu privire la moartea lui. Însă, în ciuda caracterului său searbăd, răpitorii și familia care îl găzduiește se atașează într-un mod bizar de persoana lui, își deschid sufletul, îi cer păreri, discută sincer, împărtășesc păreri despre literatură și hobby-urile lor (culturism și un fel de body combat). Comportamentul e schițat sub forma unui sindrom Stockholm inversat. Complicii răpirii empatizează cu victima și gravitează în jurul său, schimbându-și raportarea la lume în funcție de contactul cu el. Parodia este fină, căci declanșarea sindromului presupune existența unor condiții de stres foarte mare, or Houellebecq nu pare prea afectat de toată situația; în schimb, răpitorii sunt cei agasați de prezența sa invazivă. Cu toate astea, nu putem vorbi de un sindrom Lyma (empatia inversă, direcționată către victimă), căci scriitorul nu este eliberat din cauza unor sentimente de vinovăție, ci mulțumită achitării recompensei cerute (finanțatorul rămâne, desigur, anonim).

Dialogul sacadat și sărăcăcios este mijlocul principal de a crea atmosfera. Lipsa unei acțiuni dinamice și ritmul încetinit al filmării dau o notă seacă, dar sunt compensate de discuțiile serioase, cu iz filozofic, și de scenele tensionate care derapează ușor în zona umorului și a parodicului. Prea multe detalii nu aș vrea să dau, însă vă invit să vizionați filmul cu proxima ocazie. Ca un ultim pont: nu e nevoie să-l fi citit sau ascultat pe Houellebecq în prealabil, dar în niciun caz nu strică.

 

Simina Răchiţeanu

Simina Răchiţeanu

Pe lângă satirele nordice și umorul negru, care îmi plac la nebunie, mai am pasiunea asta pentru ficțiunea despre patologic (carte, film, muzică - you name it). Un hobby preferat: traducerile literare din norvegiană, proză&poezie.

Mai multe articole de