Rusia contemporană

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: , ,

Publicat în June 16, 2014 , o comentarii

Kliuceariova-Ultima-oprire-Rusia

 

Natalia Kliuceariova – Ultima oprire, Rusia (Editura Allfa, 2014)

Nikita este un naiv. Este un tânăr care iubește viața, iar ochiul lui reușește să surprindă omenescul din cel mai mărunt context. Nikita caută Rusia, acea Rusie a tuturor și a fiecăruia în parte, o caută cu un entuziasm aproape obsesiv. Privirea lui este atentă, pe chipul lui se profilează mereu un zâmbet, deși priveliștea nu e prea frumoasă. Empatizează foarte ușor cu cei pe care îi observă cu de-amănuntul. Rusia expiră aerul, Nikita îl inspiră. Particulele rusești îi pătrund în tot corpul. „Țara încerca să intre în legătură cu Nikita. Să stabilească o relație cu el. Țara nu-l lăsa să doarmă, nu-l lăsa să gândească, nu-l lăsa în pace” (pag. 10). Atât de mult îl impresionează fiecare sclipire a patriei sale, încât uneori organismul lui este copleșit. De fiecare dată survine leșinul, un popas în inconștient, necesar pentru ca tânărul să-și tragă sufletul.

Prin ochii anti-eroului, cititorul vede o Rusie a marginalilor, una mizeră, aproape lipsită de speranță. Rusia mai sus numită e o țesătură enormă creată din nenumărate vieți, nesemnificative, amărâte, drame personale, una mai absurdă decât cealaltă, aflate la granița dintre realul absurd și fantastic. Și ce este acest fost mare imperiu, dacă nu suma tuturor celor care își duc existența în umbra unui declin inevitabil (doar au ajuns „la fund”)? Iar în bâlciul acestui secol douăzeci și unu găsim simptomele unei vitalități sinistre.

Călătoria cu trenul prin care Nikita caută să își cunoască țara este un pretext convenabil pentru trasarea unei căutări de sine. Din nordul părăsit și lăsat în paragină la orașe decadente și locuri unde promiscuitatea e lege, tânărul rus vizitează tot felul de spații. Încercările sale sincere de a-i înțelege și ajuta pe toți obidiții și empatia sa ascund, de fapt, fuga de traumele lăsate de Iasia, iubita sa explozivă, actriță porno și poetă revoluționară. „Sunt prea mulți oameni în viața ta! Ești suprapopulat, parcă ai fi China”(pag. 39), observă cu multă precizie ciudata Alia. Oriunde merge, Nikita adună în jurul său o companie comică și grotescă totodată, căci pe străzile rusești se perindă nebuni tot unul și unul: bețivi semi-conștienți, proxeneți cu orientări sexuale deviante, femei cu povești de viață ca scoase din cărțile cu bancuri, copii care gândesc prea mult pentru vârsta lor, bătrâni fataliști ieșiți la proteste din cauza pensiilor mici, supraviețuitori ai Marelui Război pentru Apărarea Rusiei, vagabonzi cu studii superioare parțiale, filosofi peripatetici vagabonzi, intelectuali cu grave probleme de adecvare la societatea contemporană ș.a.m.d. Romanul îi trece pe toți în revistă, ca dovadă că lumea rusă are un loc pentru fiecare creatură cu iz uman.

În cartea Nataliei Kliuceariova, e dificil de trasat o graniță între normal și anormal. Grotescul cotidian merge mână în mână cu tipica atitudine fatalistă a rușilor, ori conflictul dintre cei ce se doresc a fi normali și ceilalți care își acceptă mizeria duce deseori la adoptarea unor diverse modele comportamentale psihotice. De exemplu, conviețuirea în satul Ciuciu duce la confruntarea dintre Aleksandr Antolievici și populația locală. Primul, tânăr profesor preocupat de norme de igienă face proteste și petiții pentru normalizare, în timp ce sătenii, adaptați situației, își văd nepăsători de activitățile zilnice, deși spitalul își revarsă valul de tuberculoși în localitate. Ba chiar unele sătence se-apucă de băut cu bolnavii. Medicul s-a molipsit și el, morga a fost transformată în magazin alimentar, seringile și perfuziile folosite devin jucării pentru copii. Simbioza stranie a vieții și a morții diluează destul de mult granița dintre sănătate și boală. Îndrăznesc să mă întreb: Cine sunt cei bolnavi ? – localnicii care ignoră orice regulă de igienă (oricum vor muri cu toții) sau profesorul, care se teme de supremația bacililor Koch și vede boala pretutideni?

Pentru a sugera că ordinea lumii este întoarsă cu susul în jos și distorsionată, autoarea inserează, prin vocea profesorului Roșcin, teoria conform căreia Turnul lui Tatlin este proiecția inversă a Babelului, primul aflându-se la antipodul celui de-al doilea (în plan semantic). În plus, motivul unui traseu inversat apare de mai multe ori în roman: vagabondul cu o atitudine filosofică față de soartă vede viața ca o scară rulantă cu direcție descendentă, a cărei viteză omul trebuie să o depășească pentru a putea ajunge sus. Apoi mai este Iuncherul, care, de la înălțimea intelectului și boemiei sale, îl roagă pe Nikita să-i fie un Virgiliu personal în drumul spre Infern (mai exact, în Rusia contemporană). Spre finalul cărții vedem societatea în pragul unei posibile revoluții, iar drumurile sunt ocupate deopotrivă de cei ce vor să moară și de cei ce vor să trăiască.

Cu haz și ironie, ea montează scene absurde (babele care plâng fiindcă Vania, băiatul de zece ani, știe prea multe și asta îi va aduce cu siguranță o soartă tragică), scene dospind a superstiții, naivități, situații tragi-comice din registrul telejurnalului de seară, drame sociale, probleme existente (depopularea zonei nordice) și situații pur și simplu inventate. Întreaga carte pare peticită cu bucăți din cele mai de groază povești (din genul „ai auzit de omul ăla care…”), iar cititorul nu știe ce reacție ar fi mai adecvată: să plângă sau să râdă? Probabil că ambele, pe rând. Dar râsul pe urmă; pentru că nota finală e, totuși, de un optimism suspect: „Și a zâmbit așa, de parcă ar fi știut o taină. Pe care nu putea să o mai spună nimănui. Pentru că nu avea niciun rost”(pag. 139).

Multele aluzii la evenimente istorice dau consistenţã romanului subţire. Pe de o parte, tendinţa ludică postmodernă gâdilă orgoliul de cititor capabil să identifice indiciile, acest fapt având ca rezultat un efect comic asupra lectorului, cum se întâmplă atunci când citeşte despre profesorul de filosofie, Roșcin, care cauzează crize existențiale studenților sugerându-le lecturi din Camus și Kafka. Bobocul Mișa refuză să se miște din casă, convins fiind că nimic nu are sens, după o lectură a Străinului. Un cocktail Limonov nu funcționează, dar antidotul se găsește în frazele colorate ale lui Miller, care reușesc să-i trezească niște interese perfect normale studentului. La revenirea în societate el va privi „cu o mișcare tipică de prădător […] fiecare Tania potențială, din care în facultate se aflau în număr extrem de mare” (pag. 56). Pe de altă parte, utilizarea lor frecventă are efectul de a dovedi că autoarea stăpânește bine anumite idei și poate jongla cu ele. Totodată determină o concentrare a textului, eliminarea din fașă a unor posibile paragrafe narative reușite dpdv stilistic și al conținutului în schimbul unei expresii, metafore, aluzii. Autoarea mizează, probabil, pe prima variantă. Ar fi fost interesant să dezvolte anumite secvențe, reușite ca idee și sens, dar rămase la stadiu de enunț sau paragraf. Atmosfera romanului e cea a unei privira conturate, sunt prea multe pentru a putea fi sondate în amănunt în ceva mai mult de o sută de pagini. Dar funcționează ca niște prelungiri ale ideilor protagonistului.

Simina Răchițeanu

Simina Răchiţeanu

Pe lângă satirele nordice și umorul negru, care îmi plac la nebunie, mai am pasiunea asta pentru ficțiunea despre patologic (carte, film, muzică - you name it). Un hobby preferat: traducerile literare din norvegiană, proză&poezie.

Mai multe articole de