O viaţă de cinci stele / Viaggio sola @ Comedy Cluj 2014

De . Categorii: Cronici, Doar online, Film

Etichete: , ,

Publicat în October 15, 2014 , o comentarii

Viaggio-SolaRegia:  Maria Sole Tognazzi

Distribuţia: Margherita Buy, Stefano Accorsi, Fabrizia Sacchi

Anul: 2014

O viață de cinci stele este o comedie italiană cu note nostalgice și câteva secvențe ușor dramatice, construită cu o imagine impecabilă. Protagonista Irene apare încă din primele cadre implicată complet în cariera sa de lux. Ea este clientul misterios, fiind plătită să se prezinte la hotelurile de cinci stele, să beneficieze de toate serviciile lor, urmând ca apoi să evalueze minuțios și să raporteze fiecare detaliu. Femeie pe la vreo patruzeci de ani, ea nu este căsătorită și nici nu are copii, aspect ce se va afla constant în contrast cu viața de familie a surorii sale. Două stiluri de viață, unul conservator și unul „modern”, se deschid în fața publicului, cu avantajele și dezavantajele proprii, deconstruind cu umor prejudecățile cele mai tipice. Viața Irenei, aparent plăcută și privilegiată, se va dovedi a fi ceva mai puțin împlinită odată cu apariția crizei existențiale a femeii mature realizate pe plan profesional, dar cu restanțe în plan personal. Permițându-ne să întrezărim fragilitatea oricărui stil de viață, Irene va începe să experimenteze, gustând și alte tipuri de valori. Ce sunt libertatea și împlinirea, asta rămâne să stabilim fiecare în parte.

Traducerea directă a titlului italian (Călătoresc singură) – ar fi fost, poate, ceva mai adecvată, din moment ce viața de călător și singurătatea sunt elementele care generează conflictele, pe când opțiunea de față (O viață de cinci stele) ironizează, mai degrabă, falsitatea luxului, superficialitatea lui. Deși ambele conotații sunt prezente în film și se îmbină, aș miza, totuși, pe primul titlu, invocând resemnarea din final (Irene înțelege și acceptă situația, după care decide să meargă mai departe pe același drum), dar și scena ultimă a unei noi călătorii, una din multe altele ce vor urma.

Subiectul este relativ simplu: prinsă în jocul de aparențe generat de lux, Irene își umple timpul îndeplinind cu brio sarcinile de la locul de muncă, trăind cu impresia unei anumite libertăți. În urma unor mici incidente, ea începe să resimtă golul creat de-a lungul anilor, un gol ce ar trebui umplut cu nevoile umane atât de firești: apropiere, intimitate, afecțiune, o relație stabilă și oameni pe care să se poată baza. Relația dezechilibrată cu sora sa îi va aduce urcușuri și coborâșuri, iar tentativele de natură emoțional-sexuală se încadrează în sfera „în locul nepotrivit, la timpul nepotrivit”. Câteva personaje vor avea un impact asupra modului în care Irene își evaluează propria viață, tot filmul învârtindu-se în jurul acțiunii de evaluare, într-o manieră ludică, dar nu foarte complicată. Scenele comice, reușite de altfel, stârnesc cu ușurință un râs nevinovat, lipsit de judecată și de cinism. În mare parte, naturalețea și impresia de spontaneitate se datorează jocului actoricesc neafectat, deloc teatral, necomplicării acțiunii și a ironiei unidirecționale, fără trimiteri suplimentare, fără judecăți de valoare.

Aproape de limită, filmul evită capcana clișeizării. Ce îi reușește regizoarei este aerul distins, finețea și farmecul specifice Italiei, redarea sentimentului de bella vita, de eleganță și delectare. Din cauza atmosferei specifice de naturalețe, am putea percepe evoluția Irenei ca fiind slab conturată, conflictul interior ca de abia închegat și relațiile dintre personaje mai mult schițate decât construite. Într-o anumită măsură sunt întreptățite aceste critici, însă le compensează accentul pus pe decorurile superbe – puse la punct până la ultimul detaliu, piesajele exotice, jocul abil de imagini și muzica aleasă. Prelungirea secvențelor prezentând interioare luxoase, de bun gust, dar și zăbovirea camerei asupra expresiilor și gesturilor protagonistei au o forță sugestivă ce egalează ca importanță dialogurile și acțiunea. De multe ori, la acest nivel al sugestiei se creează dinamismul filmului și se reliefează psihologia personajelor. Deși putem avea senzația că tehnicile au fost folosite mai mult intuitiv, O viață de cinci stele este totuși gândit să fie așa cum îl percepem, bucurându-se, printre altele, și de calitatea unui umor subtil.

Simina Răchiţeanu

Simina Răchiţeanu

Pe lângă satirele nordice și umorul negru, care îmi plac la nebunie, mai am pasiunea asta pentru ficțiunea despre patologic (carte, film, muzică - you name it). Un hobby preferat: traducerile literare din norvegiană, proză&poezie.

Mai multe articole de