Boddah speriat @ Ionuţ Chiva

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: , ,

Publicat în November 05, 2014 , o comentarii

 Dacă e să facem aluzie la valurile de idei apărute în critica confecţionată la adresa scrierilor lui Chiva, trei la număr până în momentul de faţă (romanul 69, volumul de poezie Instituţia moartă a poştei şi acum tot un volum de proză, Boddah speriat) , ajungem la concluzia că devine necesar un proces de raportare, mai mult sau mai puţin in extremis, ori la formule care-i subjugă acestuia dreptul la liberă şi neprogramatică exprimare şi, prin urmare, îl încadrează într-un prozaism cu valenţe de gratuitate, ori la unele care în mod fantasmagoric îl plasează pe culmile unei valorizări pozitiviste de toată frumuseţea, şi paradoxal suspectate de acelaşi indice de gratuitate. Cum faci să te racordezi obiectiv şi neangajat la proza lui Chiva? Nu o faci pentru că nu-ţi permite scriitura.

Genul acesta de naraţiune, excesiv volatilă, care aleargă nestingherită şi nu lasă amprente pe retina cititorului îşi cere dreptul de a fi citită mai degrabă senzorial decât analitic, intelectiv. E o proză anxioasă, sumar existenţialistă, mai mult cinică, puţin nevrotică, exact ca un atac de panică ce apare fulgerător, îşi atinge climaxul şi te lasă într-o stare de iremediabilă tandreţe. În felul acesta abordarea unor tipare nuanţat profesionaliste în interpretare iese din sfera valabilităţii şi se metamorfozează în lipsă de autenticitate. Boddah speriat este un roman valid, sau unul lipsit de validitate cu precădere în analiza de tip intuitiv. Contradictoriu sau nu, acesta este genul de roman construit poate voluntar ca să-ţi scape, să penduleze între a fi sau a nu fi o scriitură valoroasă, impertinentă, programatică, cu potenţial, în linii mari, bună sau proastă. Indiferent dacă-l compari pe Chiva cu Burroughs sau cu Faulkner, cu Hemingway sau in extremis cu Philip K. Dick, cu Fante sau Delilo sau cu o întreagă pleiadă de scriitori americani mai mari sau mai mici, la nivel de autoficţionalizare, de biografie, de fracţiuni care ţin strict de naratologie, de receptare şi influenţă, Ionuţ Chiva rămâne (şi e mare lucru) totuşi Ionuţ Chiva. Cu alte cuvinte, nu e nevoie de cine ştie ce motivaţie interioară sau exterioară ca să scrii autentic, la fel cum nu e nevoie ca o facultate de Litere să te înveţe ce fel de scriitor să fii şi cu ce tip de scriitură trebuie să te prezinţi în faţa dispozitivelor echivalabile cu publicul receptor, pe ce durată şi cu ce tip de contingenţă (proză sau poezie, etc.) Lipsa continuităţii este una dintre cele mai importante drame umane, ne spune Chiva în Boddah speriat la pagina 94, şi totuşi nu simte angoasa asumării unui astfel de crez, pentru că în simultaneitate cu asta nu simte (sau cel puţin nu arată) angoasa unei alterităţi subsumabile criticii literare sau de altă natură. O arată explicit într-unul dintre pasajele în care istoriseşte poveştile cu câini (de altfel recurente): Că îl voi trata cu respect şi tot ce vom face împreună va fi nu egalitate, dar o ierarhie respectuoasă, în care conceptele sunt flexibile şi lucrurile se negociază permanent, în sensul că mici schimbări, mici alterări pot apărea până la sfârşit, până în ultima zi, de la care am şi pornit azi cu povestirea asta.

Relativismul este aici cheia de boltă şi poate miza romanului, nu pretenţia de a intra într-o istorie sau alta a literaturii (a oricărei literaturi) şi cu atât mai puțin ideea de a face bune impresii, ori a măguli auditoriul cu o scriitură la care acesta se simte capabil să rezoneze, să deconstruiască ambiţios. Personajele lui Chiva comunică în sensul acesta mai mult în interiorul cărţii decât în exteriorul ei, creând discomfort în interpretare. Acest gen de flexibilitate şi de aparentă neimplicare atât a personajelor cât şi a autorului produce o politică a resentimentului şi cauzează ostilităţi disfuncţionale faţă de analiză. Simţul fin structuralist al criticii se atrofiază pe masură ce găseşte incongruenţe, deficit de scriere după manual, imposibilitate de integrare în curente, generaţii, etc. sau de actualizare a unor mărci de oralitate cu greu manageriabile.

Sinestezic după cum am amintit şi inadaptabil la nivel normativ, de multe ori cu sintaxă dezarticulată, Ionuţ Chiva îşi explică totuşi (nemulţumitor se pare!) abordarea: Din păcate, sexul începe sau se termină, poate că-şi spuse după ce termină, cuprins de tristeţe şi scepticism, ce să faci, şi în rest sunt toate problemele astea care ţin de supravieţuire şi de etică, de cum se poziţionează omul în lume, în fine, numai judecăţi de valoare şi resentiment., sau într-o suprapunere mai nuanţată: Avea picioarele mici, plinuţe, părul pubian negru, mijlocul foarte prelung având în vedere fundul jos, sânii mijlocii cu sfârcuri negre foarte mari când se întăreau, în fine, om. E o scriitură onestă asta în care autorul cu alteregourile lui (aici Alex sau Ted) nu ştie şi mai ales nu are pretenţia să se autoplaseze comod, rectiliniu pe suprafeţe solide şi prin urmare şi relaţia autor-personaje va fi una de pactizare fără exigenţe, fără aşteptări prea mari şi doar fals superficială. Se poate aplica aici o optică a dezvoltării printr-un soi de metamorfism curios: Ce voia Alex să-i spună e că nu înţelege nimic din mentalul de scriitor gen Ted, că nu-i nevoie să scrii multe lucruri şi nimeni n-are nevoie de asta şi că e obositor să tot vorbeşti despre asta, că orice subiect despre care discută ei doi duce în cele din urmă la asta, decupaj luat în paralel cu Ce voia Ted să-i spună era că să fii scriitor i se pare în continuare unul dintre cele mai mişto lucruri posibile, însă într-un anumit fel, foarte exact, despre care are o imagine în cap, dar e prea nuanţată şi greu de discutat, şi tocmai de aia nu-i mai spuse nimic.

De fapt în Boddah speriat nu e nimic tratat superficial şi dacă vrei neapărat să găseşti profunzime scriitura îţi permite nemijlocit o apropiere de genul acesta. Să nu uităm că ea vorbeşte despre şi se adresează în cele din urmă, fără încărcături de patetism şi paseism, unor oameni şi unor câini cu care scriitorul se desfată, pe care scriitorul îi observă în creştere şi descreştere, centrat şi descentrat. Rămâne până la urmă la latitudinea cititorului ce vrea să extragă din text, cum la fel de mult ţine tot de el dacă alege să nu rămână cu nimic. În sensul ăsta, orice comentariu în plus e de prisos. Cu aspectele care ţin de literaturizare lucrurile stau cam la fel în măsura în care textul e permisiv la nivelul construcţiei propriu-zise în abordarea nuanţelor de acest tip (structurat pe 13 capitole, unele cu fir epic întreţesut, altele de sine stătătoare, cu dialogism retoric, cu auctorialitate diseminată etc.) nuanţe care în schimb nu pot explica ele însele, după cum am amintit, configuraţiile profunde ale acestui roman care transformă mişcarea circulară în mişcare rectilinie, şi viceversa.

Cristina Săveanu

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de