Despre finalurile (ne)fericite

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: , , ,

Publicat în November 24, 2014 , o comentarii

kamceatka_1_fullsize„Partea bună cu Lawrence [al Arabiei] este că începe cu sfârșitul; în acest fel, gustul amar vine de la început, iar povestea are punctul culminant acolo unde trebuie, în deşert.”(p 263); romanul Kamceatka (ed. Allfa, 2013) respectă aceeaşi formulă, păstrând un ton optimist pe tot parcursul său, în ciuda faptului că începe cu un rămas-bun, pentru că mai apoi povestea să se desfăşoare în voie, mai degrabă ca o capsulă a timpului decât o traumă.

Naratorul este distant faţă de ceea ce evocă din punct de vedere temporal, totuşi extrem de prezent în propria naraţiune, în povestea băiatului-de-atunci, Harry, fiu de peronişti, care trăieşte pentru câteva luni o aventură alături de familia sa. Construcţia firului narativ dă impresia uneia dintr-un şir multiplu de repovestiri prin care naratorul adult încearcă să înţeleagă cele întâmplate şi prin care acesta supraviețuiește de fiecare dată când „jocul devine greu”, retrăind momente-cheie. Pentru a reuşi acest lucru, Marcelo Figueras construieşte un roman în care amintiri pregnante ale copilăriei sunt amestecate cu o înţelegere matură (dar voalată) a ceea ce a avut loc, împletind în aventurile familiei Vincente teroarea ascunsă (pentru Harry cel de 10 ani şi fratele său mai mic) cauzată de mişcările anti-peroniste din Argentina, marcate la nivel structural de scurte interludii tematice şi episoade în care, prin trimiteri aparent întâmplătoare, naratorul face corelaţii pentru a explica ceea ce se întâmplă.

Vocea lui Harry este cea a unui copil fascinat de povești fantastice şi ştiinţifice prin care se raportează la lume, acestea facilitându-i accesul la un adevăr parţial codat; el este afectat de realitate, dar, fiindcă nu poate face nimic în această privinţă, îşi revarsă energia în a salva broscoi de la înec alături de fratele mai mic şi în nenumărate încercări de a deveni un magician în numere de evadare de talia lui Houdini (de aici şi numele de Harry), iar când toate încercările se vor fi dovedit inutile, el va evada în Kamceatka. Astfel, romanul devine o mixtură între tonul serios al adultului care ştie ce urmează şi înţelege şi cel al copilului Harry, care percepe realitatea dar alege să o ignore în mod aproape deliberat.

Pe acest fond, cititorul reuşeşte să descifreze ceea ce înseamnă Kamceatka pentru Harry şi realizează că de fapt acest spaţiu aproape mitic, al erupţiilor vulcanice şi al urşilor polari, nici măcar nu este cu adevărat important. Ceea ce contează este povestea în sine – a amintirilor frumoase care „nu se uzează cu timpul” (p. 240), povestea băiatului de 10 ani care este rupt din rutină şi aruncat într-o realitate alternativă unde părinţii pun în scenă un joc în care fiecare îşi poate alege rolul; scopul acestei teatralităţi este întâi pentru protecţia copiilor şi apoi pentru a masca teroarea – „[Lidienii] nu se jucau pentru că nu aveau ceva mai bun de făcut. Se jucau pentru a nu capitula.” (p. 83) – cititorul simţind în spatele momentelor destinse, de inocență copilărească, o tensiune, rezolvată printr-un climax aproape inexistent.

Ceea ce autorul reuşeşte să facă, de fapt, este o poveste fără sfârşit, una „care te face să râzi şi să plângi în acelaşi timp” (p. 217), în care totul şi toate se leagă pentru a forma chiar esenţa Kamceatkăi.

Ioana Moga

Ioana Moga

Mai multe articole de