Rememorarea ca eveniment inaugural al subiectivităţii la Nicole Krauss

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: ,

Publicat în November 18, 2014 , o comentarii

nk marea-casaWhen we say “in us”, when we speak so easily and so painfully of inside and outside, we are naming space, we are speaking of a visibility of the body, a geometry of gaze, an orientation of perspectives. We are speaking of images…[The other] appears only as the one who has disappeared or passed away, as the one who, having passed away, leaves “in us” only images.[1]

O naraţiune a emoţionalului implică întotdeauna o doză de risc în ceea ce priveşte receptivitatea şi această adresare înspre o interioritate „presupusă” a cititorului. Ce tip de mecanisme funcţionează într-o astfel de naraţiune şi de ce adresabilitatea devine refugiu pentru o conştiinţă de sine (a naratorului sau personajului) ce-şi găseşte atât confirmarea cât şi suspendarea în narativitate? Partea din romanul lui Nicole Krauss Marea casă, cu titlul de „Adevărata bunătate” tratează sau problematizează toate acestea într-o scriitură „solemnă” a memoriei, regretului, umanului. Mai mult decât atât, scriitura din „Adevărata bunătate” pare să propună o modalitate de configurare a interiorităţii, înlăuntrul căreia imaginea Celuilalt devine trasabilă în înseşi contururile propriei subiectivităţi. Celălalt capătă o „vizibilitate” în toate versiunile sinelui numai prin această formulă a narativizării, altfel, el devine nimic altceva decât un eu, un punct dispersiv al „geometriei” interioare.

„Adevărata bunătate”, unul dintre fragmentele de proză scurtă cuprinse în volumul Marea casă, e scrisă sub forma epistolei unui evreu la bătrâneţe, care retrasează întreaga relaţie cu fiul său din această perspectivă privilegiată oferită de o moarte apropiată, acceptată. E o voce din interiorul decrepitudinii, o voce a „imposibilităţii”, a cărei singură modalitate de autenticizare rămâne evenimentul rememorării şi al punerii în discurs nu a „trecutului” sau a vieţii, ci a unei simple „formule de adresare” care devine manifest existenţial. Întreaga „epistolă” reconsideră evenimenţialitatea vieţii dintr-o perspectivă a “fiinţei- întru- moarte” heideggeriene, moartea recadrând imaginile şi momentele vieţii într-o altă logică decât cea a importanţei lor cotidiene sau sociale. Astfel, vorbitul cu gura plină despre ştiri sau ritualul pâinii prăjite de dimineaţă devin adevăraţii tropi ai realităţii personale, aşa cum apare ea la întâlnirea cu spaţiul Celuilalt. Acest apel la o sensibilitate „proteză”, adică o sensibilitate ce se susţine în această microscopie a vieţii şi care implică o emoţionalitate ce mistifică trivialitatea, cotidianul şi mai ales ideea de convieţuire, este una dintre „mărcile” scriiturii lui Nicole Krauss, chiar şi când vine vorba de Istoria iubirii. Tonul din „Adevărata bunătate” este totuşi unul al meditaţiei asupra morţii, dar vorbind despre viaţă, unul al meditaţiei asupra absenţei, dar prin transformarea naraţiunii într-o formă de prezentificare a Celuilalt. E o prezentificare din pricina faptului că Dov nu e doar spectrul sau proiecţia de la capătul textului, ci este însăşi „prezenţa” care generează acea narativizare a sinelui, prin care tatăl îşi construieşte, îşi inaugurează subiectivitatea ca rememorare. Un exemplu bun ar fi felul în care o vorbire despre fiul său se transformă, în cazul naratorului nostru, într-o vorbire despre sine. Subiectivitatea „arhivă” devine o formă a autenticizării prin confesiune, a construcţiei unui sine ce nu este decât adresare, nimic altceva.

Interpretarea trecutului devine, în naraţiunea lui Krauss, o actualizare a acestuia, iar reflecţia asupra acestor actualizări ţine locul, uneori, vocii absente, nemanifestate a fiului: „Lucruri îngrozitoare li se întâmplă oamenilor, dar nu toţi sunt distruşi. Oare de ce un lucru care-l distruge pe un om nu-l distruge pe altul? Este o chestiune de voinţă – un anumit drept inalienabil, dreptul de-a interpreta, care nu poate fi luat nimănui.” Ca cititori, descoperim  proiecţia unei potenţiale receptări emoţionale a fiului la citirea celor scrise ca fiind foarte fin inserată în text, dar este proiecţia care ne însoţeşte pe tot parcursul lecturii şi consolidează cu atât mai mult efectul greu, încărcat, apăsat, pe care textul îl are. Această naraţiune a „adresării” ne aduce abia la final în faţa unei absenţe care în sfârşit poate fi încadrată narativ, care nu mai e un „efect” al textului, o proiecţie, ci devine „faptul” ce face memoria, adresabilitatea, emoţionalitatea inutile: „Unde eşti? Toată viaţa m-am întrebat asta. O să-mi pun pantofii. O să îngenunchez. N-o să mai pomenesc niciodată de asta. O să fac ce ar fi făcut mama ta. O să sun la toate spitalele.”

Stadiile devenirii fiului sunt, nu doar la nivel narativ, ci şi la nivel de conştiinţă, mai degrabă imagini: „Îţi vedeam trupul cum crescuse în jurul puştii […] De parcă i-ai absorbit mecanismul – şi toate pretenţiile ei de la tine, puterea şi contradicţiile ei – direct în corpul tău.” Memoria devine un mecanism de agregare a imaginilor, care potenţează activitatea Celuilalt în propriul eu. Încercând să-l „developeze” cognitiv pe Celălalt, memoria nu face decât să se trădeze pe sine în acest mare regret al „prezentului”. Scriitura lui Krauss rămâne o naraţiune a reizbăvirii umanului printr-o revendicare a sensibilităţii ca etică principală a existenţei triviale, marcată de orizontul gestului şi nu de cel al acţiunii.

[1] Derrida, Jacques, The Works of Mourning, Edited by Pascale – Anne Brauld and Michael Naas, The University of Chicago Press,  Chicago, 2001, p. 10

Călina Părău

Călina Părău

Mai multe articole de