Do You Know Where the Lighthouse Is?

De . Categorii: Cronici, Doar online, Film

Etichete: , ,

Publicat în January 04, 2015 , o comentarii

fullsizephoto234607Regia: Sang-soo Hong
Distribuția: Isabelle Huppert, Joon-sang Yoo
An: 2012

In Another Country, filmul regizorului sud-coreean Hong Sang-Soo intra, în 2012, în competiţie pentru Palme D’Or la Cannes, alături de filmul câştigător al lui Haneke, Amour. Recenziile de la Cannes scriau cam aşa: dacă filmele de anul acesta, din competiţie, tratează teme grele precum moartea sau fanatismul religios (După dealuri), In Another Country este o gură de aer în peisajul acestor abordări ponderabile ale umanului. Dar după ce vezi filmul lui Sang-Soo, ceea ce rămâne este întrebarea următoare: Cum poţi face ca banalul să cântărească la fel de mult precum marile teme metafizice, prin mijloace cinematografice? De ce banalul existenţial, „nimicul” social, „golul” narativ şi lipsa unei „pânze freatice” a emoţionalului vorbesc unei zone de adâncime a umanului mai pregnante decât moartea, boala, singurătatea, crima etc.? De ce imaginea reuşeşte să se „reîmprăştie” perceptiv şi senzorial chiar şi atunci când e repetată la infinit, fără să poarte valenţa vreunui mesaj?

Ceea ce reuşeşte acest film să facă este minunat, la fel ca şi jocul actoricesc al Isabellei Huppert. Deşi filmul e foarte construit, iar „variaţiunile pe aceeaşi temă” îl încheagă structural, acesta răzbeşte în a propune, la capătul experienţelor cinematice, un paradox: rătăcirea în programul repetitivităţii, în care „acelaşi” este singurul punct de reper al unei forme de autorecunoaştere. Filmul suprapune trei poveşti cvasidistincte, unde protagonista este jucată de aceeaşi actriţă, iar camera rămâne, în toate cele trei poziţionări narative, în acelaşi spaţiu (un orăşel cu deschidere la mare). Vorbind despre obiectul în serie din arta lui Duchamp, Badiou sesizează fenomenul de punere în scenă a actului repetitiv, în afara valorii brute a repetiţiei. Este o observaţie superbă, care se aplică parţial filmului nostru, în cazul acesta fiind vorba despre o punere în scenă a repetiţiei pentru a o sădi în afara propriei esenţe, în spaţiul unui „Acelaşi” ce nu poartă totuşi proprietăţile repetitivităţii, un „acelaşi” compozit, care e separat de propriul său refren. Această repetitivitate îşi resimte propria muzicalitate ca fiind străină de sine şi tocmai de aceea senzaţia de rătăcire se naşte în acest loc al „uitării de sine” a repetiţiei.

Aceste poveşti nu se varsă una în cealaltă aşa cum te-ar face să crezi o primă impresie. Chiar dacă umbrela pierdută într-una dintre naraţiuni este regăsită într-o altă naraţiune sau întrebarea-laitmotiv (Where is the Lighthouse) este întâmpinată mereu de acelaşi personaj al Salvamarului (Lifeguard), toate aceste elemente recurente nu poartă amintirea antecedentelor propriilor reproduceri, deci nu joacă un rol în ideea de memorie. Recurenţa poartă amintirea spaţiului gol dintre naraţiuni, a distanţei construite dintre poveşti, a locului de in-between dintre o copie şi altă copie. Aşadar, repetiţia nu leagă, nu re-spune, ci distanţează, separând în vizibil lungimile de undă a experienţei. Tocmai dacă alegem să inserăm această logică în film, lucrurile devin atât de profunde din punctul de vedere al abordării longitudinale a non-sensului, al propagării în vid a repetitivului, iar constructul cultural al morţii nu poate fi mai grav decât pauza sau golul. Recurenţa devine noua compulsie de exorcizat a secolului nostru, iar repetitivitatea rămâne identitatea ascunsă a armoniei imaginii, a armoniei biologice sau a celei existenţiale.

Călina Părău

Mai multe articole de