Echinox #3 : Zografi și teatrul experimental

De . Categorii: Diverse, Doar online, Stiri

Etichete: , , ,

Publicat în January 14, 2015 , o comentarii

Ajunși deja la cea de-a treia întâlnire marca Echinox, participanții au primit spre lectură un text de altă factură decât primele două, nu proză, ci teatru român contemporan. Și nu orice fel de teatru, după cum am motivat în deschidere alegerea piesei și a autorului, ci și altceva în afară de  Ionesco sau Vișniec. Un Vlad Zografi nu numai că se pretează la o astfel de discuție, însă ne și scoate din zona de confort cu care poate mulți ne-am obișnuit în interpretarea de text. Acesta fiind pretextul, am avut câteva emoții după startul discuței pe America și acustica, o piesă potrivit de lungă pentru a umple una-două ore ale serii de vineri, căci se pare că nimeni nu prea știa de unde să o apuce și cu ce să înceapă. Răzvan a dat tonul, mărturisind că i-a plăcut piesa și că s-a trezit râzând copios în timpul lecturii, deși încă nu deslușise complet tipul de umor al lui Zografi. Răspunsul întrebării rămânea să primească nuanțări succesive pe parcursul serii.

Printre primele afirmații bine intuite se numără și cea a Călinei, care, atentă la detalii, observă că ceea ce face piesa lui Zografi nu e a pune în scenă o poveste, ci a pune în scenă niște cuvinte. Prinzându-ne apoi de unul din termenii-cheie ai textului, ne-am pus întrebări asupra existenței unui teatru al spontaneității, concept pe care personajul îl repetă obsesiv până la sfârșit, așa încât ne dă de înțeles că spontaneitatea, departe de a fi ceva accesibil, pare a fi permisă numai între repetiții, între banalități, o licărire ce nu poate să persiste prea multă vreme. Iar, spune Laura Ilea, câtă vreme nu poți ajunge la spontaneitate, orice discurs devine teatral. Cu aceste prime mențiuni, toată problematica spontaneității a revenit de câteva ori pe parcursul serii, dovadă că oricât de interesant și inventiv par unele concepte plasate în piesă, ele nu sunt niciodată superficiale, nici de sine stătătoare, ci, am descoperit pas cu pas, se integrează într-o țesătură complexă, trasată cu fir transparent, răspândită în întreg textul. 10917121_10152588902752544_4374160236964025579_n

Pipăind mental citate și pășind din aproape în aproape, spre miezul și spre mizele textului, – poate și din cauza limbajului, frapant de simplu la o primă vedere, dar mai dificil de pătruns ca rol și semnificație- ajungem din nou la teoretizări. Asftfel, piesa-monolog de treizeci de pagini i se pare Călinei (cu apetența ei teoretizantă) o încercare de a teatraliza fluxul conștiinței, un flux ce în toate formele literare este psihologizat, poetic. Un flux ce, la Zografi, nu ar reprezenta un produs al inconștientului, nu s-ar supune analizei psihanalistului, ci, dimpotrivă, ar arăta mai degrabă artificialitatea acestui proces. Tot în afara zonei acesteia psihanalizabile se situează și experiența amoroasă din piesă, pe care autorul nu o psihologizează defel, ci o reduce, spre surprinderea și nedumerirea cititorului, la ceva foarte banal și concret. Această ultimă observație a condus în mod firesc și la o reîncercare de a defini comicul de aici: insistarea pe scene banale, niște scene atât de insignifiante și niște experiențe atât de comune, încât nimeni nu vorbește despre ele. Comicul, conchide Laura Ilea, se ivește datorită discrepanței dintre două ordini de lucruri, frapantă și interesantă totodată.

1907374_10152588902452544_9128792962116085835_nProbabil inevitabil, scena machiatului și a demachiatului a fost adusă și readusă în discuție de Cristi, Anca, probabil și alții, inițial ceva mai timid, până când s-au conturat niște idei ce trimit la materialismul foarte concret al personajului, dar și la fragilitatea acestuia, care, surprinsă foarte fin de autor, umanizează protagonista, îi dă o carnalitate extraordinară (trăsătură ce, din câte s-a văzut, ne-a surprins până la entuziasm) și se constituie, ambivalent, într-o atitudine pe de o parte blândă (acea milă față de banalul materialism), iar pe de alta critică și tăioasă. De la o idee la alta, am putut observa cum fiecare participant derula înăuntrul său scenele citite, le reevalua în încercarea de a da consistență intuițiilor prime, fiecare aveam câte o mică revelație grație vreunei replici, iar câteodată revelația se producea la unison. Cred că nimeni nu se aștepta să avem o discuție atât de fertilă și, în același timp, implicată. E vorba de „o cunoaștere prin sensibilitate”, a menționat cineva, or tocmai acest lucru făceam și noi în timp ce încercam, destul de prudent, să pătrundem mai bine în sensurile deschise de autor.

10906424_10152588902672544_5141695637567175151_nAm vorbit, mai apoi, despre o stare ipocrizie în care personajele (poate chiar și noi) se află tot timpul, o ipocrizie a cărei constanță aduce nevoia de spontaneitate. Însă, ne întrebăm, cum pui în scenă această spontaneitate pură? În momentul în care o fac, se termină tot, personajele ce îndrăznesc să meargă până la capăt se trezesc într-un vid. Să fie ipocrizia, atunci, una din regulile jocului, ne întreabă Laura Ilea, un rău necesar? O întrebare relevantă, nu numai în context literar, căci problema ridicată de Zografi pare să ne atingă pe fiecare în parte, cu toate că ne disociem clar de ficțiunea lecturată; exprimându-și părerea, figurile serioase, reflexive lasă de înțeles că fiecare vine cu propriul bagaj cultural. Spre final, era de așteptat, se remarcă și deosebirile față de un Beckett sau un Ionesco. Personajele lui Zografi nu se ascund de privirile celorlalți, cum e la Beckett, ci, dimpotrivă, vor să fie privite și caută acest lucru, observă Alexandra. Răzvan ridică problema dematerializării, dar și pe cea a memoriei, care aici nu e deloc ceva palpabil, ci ar putea fi chiar echivalentă cu imaginația. Multe alte corelații s-ar putea face în zona aceasta a comparatismului, numai timp mai mult să fi avut.

Impediment și condiment deopotrivă, refuzul pieselor lui Zografi de a se supune analizei de un anumit tip (oricare ar fi el) se dovedește a fi, până la urmă, binevenit, căci nu ne dă ocazia de a arăta cât de bine stăpânim o metodă sau alta. Frustrant și ușor intimidant într-o primă fază, ingredientul acesta se pare că ne-a adus la discuție cu un sentiment incert, însă promițător. Orice clișeu am încerca să aplicăm, după cum spune Laura Ilea, el eșuează. Mă incită melanjul neomogen al autorului, modul în care deschide niște zone de interpretare pe care apoi le anulează sau, în orice caz, le subminează, frustrându-și cititorul că nu își poate duce interpretarea până la capăt. E chiar interesant cum o piesă fără intrigă, de fapt, ne poate duce pe atât de multe piste, ne angajează și ne provoacă la un proces hermeneutic complex, declișeizat și – foarte important – de actualitate. Micile momente de pauză între intervenții (apărute de câteva ori) nu trebuie ințelese sub nici o formă ca blocaj al ideilor, ci, din contră, ca niște timpi ușor incerți, în care încercam să integrăm cele spuse și auzite cu experiența lecturii. Ideile puse în joc au circulat bine pe parcursul celor nouăzeci de minute, unele din ele, aparent lăsate în aer, au prins formă pe parcurs, fie în discuție, fie în creierele noastre, fiind reluate și nuanțate și atunci când nu ne așteptam. În orice caz, teatrul experimental al lui Vlad Zografi a fost și un experiment reușit pentru seara Echinox cu numărul 3.

Simina Răchițeanu

Foto: Alexandra Găujan

Simina Răchiţeanu

Pe lângă satirele nordice și umorul negru, care îmi plac la nebunie, mai am pasiunea asta pentru ficțiunea despre patologic (carte, film, muzică - you name it). Un hobby preferat: traducerile literare din norvegiană, proză&poezie.

Mai multe articole de