Să te simți deleuzian

De . Categorii: Doar online, Eco-theory&alte lucruri pragmatice, Eseuri/Studii, Rubrici

Etichete: ,

Publicat în January 20, 2015 , o comentarii

La 20 și, cu liste muzicale parcă încă precare, tatonând un cartier spre peak-point-ul peisagistic al orașului, ușor mesmerizată încă de moleșitoarele trenduri existențialist-mizerabiliste prin poezia vremii, însă obsedată de refrenele pe „supraviețuire serenă” (poate dintr-o copilărie light, când cel mai elegant și sănătos s-a construit umorul), primesc o „sarcină-șansă” de a evita examenul standard la Teoria Literaturii: exercițiu (intim) de close-reading pe un fragment-surpriză (sub intuițiile misterioase ale lui Horea Poenar aveau să se stabilească propriu-zis corespondențele student-text). Citesc o frază-mușuroi (din mai multe fraze, cu pauze-refren între – loc pentru noi formulări?), îngălată deodată în concepte, încă doar pe sfert dibuite de mintea mea vag învățată cu voluptățile discursului teoretico-filosofic: imixtiunile laborioase, pasajele-pod, indeterminările și teritoriile de bruscă iluminare, forjând, în funcție de autor, înspre o tonalitate/ ritmicitate singulară de colorare și elaborare a liniilor universului conceptual, ce va rezista la ferocitatea, la viteza infinită a unui straniu deja-mereu-trecut univers, de o intensitate amețitoare, fragmentar interiorizat/ devansat. Mă exprim și deleuzian, iată, ba, mai mult, memoria „utilitară” nu mai ajută la nimic: habar n-am efectiv ce am elaborat în eseul acela, nici pe departe explicativ-argumentativ (nu mai citisem nimic scris de filosoful francez înainte), revine o anumită senzație de uimire (din „uimire în rătăcire” apoi, cum ar gânguri un prozator) și curiozitate rușinată în fața limitelor de atunci, imposibilității de elasticizare ad-hoc a minții (cărnii?), tocmai întru fluidizarea noilor cuvinte-cifru, între care doar orbecăiam: corp-fără-organe, devenire-animal, devenire-femeie, devenire-copil, devenire artist (ce frumos! Există, aflu, și o devenire-cosmos, aproape de zona muzicală, la fel de fresh, ce mi se deschidea pe atunci – candoarea și munca filigranată ale lui Dollboy, cerebralitatea „anunțurilor” de renaștere à la Cinematic).

Aceasta este o scrisoare (strict de iubire!). Deleuze o spune în Proust: a te îndrăgosti implică o devenire-schizo, schizofrenia ca o călătorie (unde facultățile intră într-o dizarmonie pentru subiectul en perdant les pedales la Kant, sau când prietenul meu susține, în mașină spre odihnă, la festivalul electro, că se îndrăgostește de fiecare voce impressive pe o bucată nouă de cântec), procesualitate, des-centrare pentru o mai fulminantă și moleculară percepție a pliurilor lumii. Suntem mai mulți, deci! – și întelegerea asta (afectivă apropriere, evident!) a venit odată cu amenajările minuțioase, aparent haotice din propria-mi viață: începea să se (re?)nască acea vedere lichidă, extatică, înspre complexificare, ce punea la un loc umanul cu gadgeturile sale aferente și natura – etern simulacru, printre vâltorile micilor excese, pasiuni, peticelor de dramă aparând-dispărânde. De la Deleuze spre tânărul Hume, care-și definitivează „viziunea” la o vârstă fragedă, încep să simt că „shifter-ul” acesta, borna asta imperioasă (era să zic impresionistă :) ), impozantă, indicatorul scary căruia îi spun „eu”, e doar redundanță, dar doar prin reiterări („repetiție”/ habitus – actualizează Deleuze via Nietzsche, Kirkegaard, Spinoza…), chinuitoare „eterne reîntoarceri ale identicului” se smulge insula (Le Clezio), subterana (Dostoievski), la „différence” (Deleuze) – care nu mai știe să nege, căci problematica unei cunoașteri-status, unei gândirii pentru disperata „a gândi transcendența” au dispărut, asemenea unui zmeu stupid pe cerul tot calm. Dumnezeu a murit, iar după – fără mahmureală, fără sentimentul heideggerian al angoasei și pierderii, fără teroare, cum ar spune un poet.

gilles deleuzeFoto: Gilles Deleuze (dreapta), în stânga – fratele său

Și click-uri: mă apropii de condescendența, dar și distanțele filosofului, ascult bis-urile cursurilor de la Vincennes, în special pe cel dedicat „prințului filosofiei”: Baruch Spinoza. O perioadă mă fascinează organic beția celor trei tipuri de cunoaștere reliefate de Deleuze, prin autorul Eticii. Pe scurt, aici, citez până la ultima – cadrul „experimentării eternului acum”: „Première étape: vous sélectionnez autant que vous pouvez les passions joyeuses. Deuxième étape: vous formez des notions communes. Ça c’est des recettes, hein! Vous formez des notions communes qui viennent doubler les passions joyeuses. Elles ne les suppriment pas, elles viennent doubler les passions joyeuses. Troisième étape: de ces notions communes qui doublent les passions joyeuses, découlent des affects actifs qui redoublent les passions joyeuses. […] C’est-à-dire, ces auto-affections, là, qui nous restent un peu mystérieuses… et qui définiront le troisième genre alors que les notions communes définissaient seulement le deuxième genre.” Și ce încercam să deznod, scriind: […] fraze, organizări în jurul haosului, libere de haos, pentru că minții care vorbește pentru asta „nu îi mai e frică să înnebunească”, în termenii lui Miller. Însă ce implică această devenire-cucerire, cu etapele ei egale în intensitate și filigran adevăratelor exuvii, periculoase, în același timp, asemenea unor războaie sălbatic-entuziaste; de ce toată această pierdere submisivă/ înfoiată a omului – până în pragul unei mai crunte/ adânci rupturi, când se părăsește „ceea ce era sănătos să…” și toate semnele au devenit extaz? Sănătatea…”

Și Kafka își considera scrisul o „lungă scrisoare de îndrăgostit”. Odată cu arogarea jucăușă a deleuzianismului ca etică (sau a filosofiei dorinței – cuvânt la care ezita Foucault, cel despre care Deleuze scrie o carte-roman – am putea afirma, negonflând – acesta, deși preferând, extirparea oricărui vector de oscilație pe gradientul nivelelor de putere, recunoscând, însă, odată cu apariția primului volum la patru mâini marca D&G, necesitatea conceptului/ cvasi-efectele sale „antifasciste”, virate înspre cea mai non-ierarhică gândire) se reorganizează, pe moment, rezonanțele și modurile de intersectare ale conceptelor descoperite, concomitent cu formularea unei cercetări detectiviste, mai înspre personal, a „planului de consistență” deleuzian: întâlnirea într-o perioadă stranie, blank, o spune filosoful, cu Guattari – cel care glisa hăbăuc între o muncă de activist-terapeut (proiectele sale de ecosofie, combaterea lui Lacan etc) și studiul filosofiei. Evenimentul interacțiunii (mediate de scrisori, în mare parte) dintre cei doi, prin prisma calităților de pedagog subtil ale lui Deleuze, îl determină pe Felix Guattari să scrie. Neglijând, în ciuda protestelor lui Oury, clinica La Borde, Guattari participă masiv la omogenizarea volumului AntiOedip. Capitalism și schizofrenie, imprimând mai acut nume ale psihoterapiei instituționale (Deligny, Freynet), antipsihiatriei (Laing, Cooper). Prin aplicarea și reconsiderarea, mai degrabă, a empirismului englez, filosofiei bergsonist-nietzscheniene, semioticienilor unei pragmatici a limbajului și, poate – cel mai mind-blowing pentru o „carte de filosofie”, prin extracțiile conceptuale din interiorul discursurilor literare/ artisitce ale unui Kafka, Artaud, Van Gogh sau Lawrence, cei doi reușesc să livreze un stil, perpetuat și rafinat în Mii de platouri – acea plurivocitate anonimă a improvizațiilor conceptual-ideatice.

O anumită modestie și retractilitate față de starea-de-anarhie-distructivă pentru o, mai degrabă, stare-de-anarhie-perpetuă (se preferă entuziasmul revoluționar-etern, în detrimentul ideologizării pe dezamăgirile post, de reorganizare) evocă și conceptul dublet de teritorializare- deteritorializare. Distanțele celor doi față de Freud, în fața diverselor forme instituționalizate de a „face filosofie” („strigătele” lui Deleuze din Diferență și repetiție în raport cu obligațiile de lectură a filosofiei conforme unor linii cronologice, totalizante: „La limită, înțelegem doar ce iubim”), teribilele demersuri de susținere socială și colaborare a lui Guattari cu ostracizatul A. Negri, conceptualizările apoi din Chaosmosis sau Les trois ecologies nu dovedesc un soi de ruptură absolută, negatoare prin înjghebarea unei filosofii reactive, de strictă deconstrucție. Bucla demersului D&G se refractalizează profund în volumul din anii ’90: Ce este filosofia?, când cei doi întăresc nuanța de rezistență creativă ale literaturii/ artei (creând afecte), științei (dând funcții), filosofiei (creând concepte). O deteritorializare, dar și o reteritorializare în sunet sau înspre „periculoasa” cucerire a unei culori (Cézanne – care, spre sfârșitul vieții, susține că n-a înțeles decât „un măr” sau cel puțin: „cred că l-am înțeles”).

Deleuze plănuia o carte pe Marx, înainte își construise, în paralel cu susținerea unui curs în sensul acesta la Vincennes, cele două volume dedicate cinematografului: jurnale de filosof + interferări conceptuale suprinzătoare între anumite pionierate regizorale și perspective/ dezvoltări ale unui Bergson, Pierce. La limită, vorbim despre ceea ce aproape că nu știm nimic – citez aproximativ din Deleuze, reformulându-și concomitent totul și prin prisma afirmatei necesități, de către Foucault, de a vorbi despre o problemă/ misterul-eveniment al survenirii a ceea ce se va numi „problemă”, tocmai ca ea să dispară. Trimitem la o analiză specifică, la schizanaliză: – cu instrumentarul său rubickoidal de excedare și cartografiere, de alipire spontană, deci reformatare, fără a lăsa deoparte, însă, atributul de primordială stranietate a materialului-mașină apropriat.

Deleuzian: presupune survolări-transformări constante, eminamente afective, pe reliefuri despre care abia poți să bâlbâi lucruri (Africa?, penajul păsărilor nordice…). Femeia care strânge vâsc, îl analizează, băiețelul buhăit de plăcere între fotbal și pian, fata pune peisajul precar, mongolez ca fundal al imaginii cu partenerul, reîndrăgostindu-se astfel, croitoreasa fără meserie pe niște planșe digitale – se descurcă și e altă lume! Bucur, permutând în cap frame-uri extraterestre învățătoarelor care prestează – un cântecel hipsteresc-patriotic la ziua poetului național. Sau toată asamblarea ideologică de pe net e înghițită fără preget de flow-ul raperilor din ’90 (născuți în ’90!).

Să te simți deleuzian = aceasta e o scrisoare de iubire/ în căldurica neprețuită de mașină o tipă superbă citește cartea despre ciuperci; mamă-fiică țigănci hiperurâte, dar vesele cară o grămăjoară megalălâie de lucruri, zici că-s pentru casa de păpuși, așa colorate păturile și chestiile alea de plastic lunecos. Vibrează când mă uit distrată. O fetiță pigulind de la chelnerițe, straturi de brumă – ai zice că-i efectiv croșetată pe niște amărâți de copaci și buruiene, relicve la marginea șoselei. Și fiecare, pe bune, fiecare vietate sau obiect în câte-o înlănțuire, eclatând; e mintea parcă mereu pe-alt pământ, cu altă (non)metafizică de inventat. Totul afectabil sau murind – o nouă călătorie.

E deleuzian: Baby Mammouth, Leac, Tarde, sport…

Cosmina Moroșan

Cosmina Moroșan

Documenteazã experimental teritorii literare, medicale, antropologice, filosofice etc. etc. atât pentru propriile demersuri artistice, cât și spre îmbogățirea unei lucrări cu provizoriul titlu: Schizanaliza literaturii experimentale. În general extatică. :)

Mai multe articole de