Sub umbra adâncă a copacilor împovărați, de Kari Fredrikke Brænne

De . Categorii: Diverse, Doar online, Proză

Etichete: , , ,

Publicat în March 17, 2015 , o comentarii

Traducerea din limba norvegiană: Simina Răchițeanu

Îți amintești? Cât de frumos era. Totul era atât de frumos. Tu și cu mine pe potecă. La adăpostul copacilor. Eu înainte și tu după mine. Lumina atunci când ieșeam, soarele răsfirându-se deasupra buruienilor. Descuind, intrând. Văzând că totul e în regulă, toate erau la locul lor. Că nimeni nu călcase pe aici.

Stând pe veranda noastră. Doar a noastră. O bere în rucsac, încă aproape rece. Pulsul meu în bucătăria improvizată. O masă luată mai mult în joacă. Îți amintești cât de frumos era? Cuibărindu-ne pe canapea, înghesuindu-ne pentru a ne încăzi. Un iz ușor de mucegai. Dar în special molid, pin. Mușchi și buruieni. Pământul precum argila. Mireasma sa. Țânțarul care avea să vină, să bâzâie pe la urechile noastre. Voiai să te ridici, să-l lovești și să-l strivești. Îmi venea să râd, însă nu tare. Și să mă trezesc în dimineața următoare cu o mușcătură pe obraz și una pe braț. Îmi amintesc de senzația de mâncărime. O mică umflătură roșie pe pielea albă a subrațului. Atât de sidefie era pielea mea. O adorai, îți amintești? Mă acopereai cu sărutări, mă țineai strâns. Atât de strâns. Și cum s-a dus totul. Ar fi trebuit să mă vezi acum.

Dimineața era cea mai frumoasă. Ceață deasupra mlaștinii. Aburi pe geam. Umed înăuntru, răcoare afară. Soarele care galopa. Cerul care veghează. Atât de albastru, atât de senin. Trezindu-ne în liniștea pădurii. Îți amintești razele de lumină ce coborau printre copaci? Pârâiașul cu apă de munte? Nu aveam nevoie de fântână, dar ai săpat oricum. Adânc. Niciodată nu a fost apă limpede în ea. Doar noroi. Apă mlăștinoasă, tulbure.

Îți amintești vipera întâlnită pe cărare, care stătea și se lăfăia la soare? Voiai să o omori. De teamă să nu mă muște, îți amintești? Voiai să o despici cu toporul, să o tai în două. Te-am oprit. E frumoasă, am spus. Uite cât e de frumoasă.

Să resimți deodată în tălpi poteca abruptă, cât de departe mersesem. Apoi prânzul în vârf, cafeaua la termos. Seara care urmă, atât de lungă și adâncă. Soarele, pe care îl vedeam foarte aproape, până departe, atunci când stăteam acolo sus. Ne agățam de miracolul clipei, înainte ca ea să dispară. Făcând dragoste în fața priveliștii, apusul. Îți amintești că îmi culegeai din păr ace de pin după aceea? Și mă mai sărutai încă o dată, pe gură. Îți amintești că aveam și eu o gură? Cât de greu găseam poteca dacă așteptam prea mult. Cât de greu dacă așteptam până când totul era sfârșit. Ai plecat și totul era sfârșit.

De ce sunt atât de singură. De ce nu pot să dorm. De ce trebuie doar să aștept. Să aștept, să caut, să-mi fie dor. Gândește-te că trebuie să aștept peste o sută de ani.

1

Durerea de cap pulsează în tâmplele grizonante ale lui Wilhelm, dar el rezistă nevoii de a le masa cu degetele. Își ține ambele mâini pe volan și se concentrează la drumul care alunecă în curbe rotunde printr-una din zonele cele mai bune ale Pittsburgh-ului, înainte de a ajunge la grădina din Squirrel Hill – și la noul contract. Oprește motorul camionului, trage frâna de mână.

De cealaltă parte a străzii se află cimitirul Hillside. Nu are nevoie să se uite încolo ca să știe că e acolo, cu toate pietrele funerare și numele gravate. Simte din nou presiunea în spatele frunții și închide ochii pentru o clipă, înainte să deschidă ușa și să iasă afară.

– Come on boy, îi spune câinelui. Jack dă din coadă la ideea unei plimbări în aer liber și sare afară după el.

Un zid de căldură îi întâmpină. Trecerea de la mașina răcoroasă, cu aer condiționat, la canicula de afară este șocantă. După toți acești ani încă nu s-a obișnuit cu asta. Proprietarul grădinii, Mr. Hamilton, iese pe scările din fața vilei mari. Întinde mâna înainte, salută.

– Nice to meet you, spune el.

Wilhelm încuviințează din cap și ține strâns câinele în zgardă, care pornește înspre proprietar. Hamilton îl lasă să îi adulmece mâna, apoi îl mângâie.

-Un ogar african ?

– Doar o corcitură.

– Nice dog.

– Voi scăpa de el curând.

– Ah, de ce?

– De ce?

Proprietarul grădinii îl privește o clipă, apoi clatină ușor din cap, merge pe peluză, arată.

– Acum – tu ce crezi? Întreabă el. Ar putea vreodată să fie ceva frumos și verde aici?

Wilhelm se uită în jur. E nevoie de o treabă pe cinste. Sunt petece uscate și îngălbenite pe ici, pe colo, amestecate cu smocuri aspre de buruieni.

– No problem. Dar vom fi desigur nevoiți să-l scoatem de tot și să punem altul nou.

– Firește. Ce părere ai despre o magnolia în fața intrării principale? Soției mele îi place așa ceva.

– Magnolia is fine, spune Wilhelm și îl leagă pe Jack de un stâlp al gardului. Câinele scoate un scâncet aproape imperceptibil și apoi se culcă pe o încrețitură maronie a pământului.

Proprietarul îl conduce pe Wilhelm de-a lungul unei poteci bine acoperite până la grădina din spate. Ca și în multe alte locuri, se află în spatele gardului înalt, în partea din spate a casei, bine ascunsă de vecini, unde se află adevărata provocare. Wilhelm văzu grămezi imense de gunoi, pline de frigidere nefuncționale, canapele uzate și mașini răblăgite. Dar de astea nu e greu să te ocupi. Se pot duce de acolo, se pot arunca la tomberon. Cea mai mare problemă sunt, de regulă, diferitele vegetații care s-au răspândit neîmpiedicate de-a lungul deceniilor, cu veri în care aerul vibra de căldură și umezeală. O rețea complicată de puieți și sisteme de rădăcini care suge toată puterea din pământ. Atunci când noii proprietari preiau totul, la fel ca aceștia, totul iese la iveală.

– What do you think? întreabă Hamilton.

Wilhelm oftează. E fără exagerare din ce-a văzut el mai rău. Nu numai că unul din colțuri e complet acoperit cu iederă. Ramificații lungi s-au cățărat în sus pe un fag și atârnă în ciorchine de-a lungul gardului, de unde sunt pe cale de a se apropia de poartă. Într-adevăr o muncă de doi bani care necesită cel mai înalt grad de prudență și, în același timp, un rând de haine de lucru solide care apoi trebuie doar aruncate, și un război cu pesticide. Oricum face parte din rutină. Ceea ce e mai rău e selecția celorlalte plante cu care fostul proprietar a împânzit grădina. Nu numai că au fost cultivați suficienți dovleci pentru a hrăni o întreagă armată. A fost plantat bambus, asupra căruia la un moment dat s-a pierdut complet atât controlul, cât și interesul. Jungla asiatică acoperă în mod impenetrabil mai mult de jumătate din curtea din spate.

– You can see it from space, indică proprietarul. You can see that bamboo from fucking google earth. Pardon my language.

– Oh yeah? spune Wilhelm și privește repede în sus spre cer. Nu-i nimic acolo, firește. Cu toate astea remarcă un fior inexplicabil pe spinare.

– Reușești să scapi de asta, ce crezi?

– What?

– Bambusul, spune Hamilton cu o ușoară iritare în voce.

– Of course. No problem at all.

Wilhelm prinde în brațe una din groasele rădăcini. Nu e ca un lemn comun, însă e tare ca piatra. Și strânse bine una de cealaltă. Numai dumnezeu știe cât de lungi sunt rădăcinile pe care le au. Cât de adânc sunt înfipte în pământ.

– Siguranța copiilor, spune Hamilton, este principiul după care vei lucra. Grădina din spate va fi un spațiu de joacă. Unde le putem da drumul fără să ne facem griji. Vom avea încă unul în curând.

– Kid proof.

– Toate plantele trebuie să fie ori comestibile, ori complet neinteresante pentru copii. Totodată e important pentru mine și soția mea să avem tot timpul vedere completă. Să nu fie nevoie să ne îngrijorăm că cineva se poate răni. Copiii mici găsesc tot ce-i posibil, știi. Nu ne putem permite să se piardă sau să se pripășească într-o junglă. Și să fie de-a dreptul nefericiți.

Wilhelm se aruncă pe un scaun din grădină.

– Te simți rău? întreabă Hamilton.

Își șterge sudoarea de pe frunte.

– Certainly not, spune el și se ridică din nou.

Când proprietarul s-a așezat în sfârșit în mașină și a luat-o din loc, Wilhelm îi dă drumul câinelui din lesă. Jack sare pe el radiind de bucurie. Wilhelm scarpină câinele după ureche, corcitura se gudură afectuos de mâna sa și se uită la el cu ochii săi căprui-închis, într-un mod rugător și insuportabil de încrezător.

– Nu poate merge așa, știi. Nu poate pur și simplu să meargă așa.

Se duce până la camionul cel verde cu incripția Greenwood Landscaping Inc. Corcitura aleargă, fericită și ezitând ușor, după el. Deschide camionul, se uită peste unelte și se întreabă care armă o fi cea mai eficientă împotriva bambusului. Dacă e tăietorul de gard viu sau dacă va fi nevoit să folosească drujba. Tulpinile probabil se vor sparge în așchii în timpul tăiatului și vor țâșni rapid ca săgețile, se gândește el. Apoi va fi o treabă a dracului să îngroape rădăcinile.

El ia uneltele, le cară până la casă, atunci când observă că încă mai e cineva acasă. Printre jaluzele pe jumătate trase zărește un cap de femeie, în fața unui ecran pâlpâitor de televizor. Păr lung și blond, un profil aproape fecioresc. Se apropie de fereastră, se uită la ea printre crăpături. Este frumoasă, gura e rozalie, ochii de culoare deschisă sub genele lungi, gâtul e subțire și alb. Atât de alb. Simte golul. Acel gol care apasă greu în el, de la inimă în jos și înspre diafragmă.

Sună telefonul mobil. Wilhelm transpiră, de parcă surprins asupra păcatului. Și răspunde fără a se uita cine e.

– Hello, spune el.

– Hallo? Wilhelm?

– Cine e? spune el. Gura e uscată, gâtul e uscat.

– Eu, spune ea.

Vocea are o fragilitate care ar sugera că era mai mult vie decât moartă. Și el și-o închipuie. Și-o închipuie pe ea.

– Nu auzi? Sunt eu, Wilhelm, spune ea. Mama ta.

– Ah, spune el după o clipă. Bineînțeles. Acum aud.

– Ce mult timp a trecut, murmură ea. Îngrozitor de mult. N-o să mai vii niciodată acasă. Nu vă mai întoarceți niciodată?

Își trage răsuflarea, așteaptă un răspuns, apoi după o clipă continuă:

– Cum vă merge?

– Bine, minte el ca de obicei. Ne merge bine.

– Și lui Robin?

Este un ton viclean, aproape infam în vocea ei. Ce vrea? De ce îl deranjează?

– Și lui Robin, spune el greoi.

– Tu râzi de mine, nu-i așa?

– Ce vrei să spui? mormăie el furios.

– Robin nu este acolo, spune ea.

El încearcă să se abțină, să se calmeze.

– Ce, spune el cât mai liniștit posibil.

– Nu e cu tine, Wilhelm.

– Sigur că este aici.

– Nu, nu este. Tocmai l-am văzut. Aici în Norvegia.

– Aha, l-ai văzut? spune el cu un mic râset și se trântește pe scările din fața casei, de unde are vedere înspre cimitir. Unele dintre pietrele funerare au fotografii șterse ale decedaților, în spatele unei sticle aburite. Firește că nu poate să le vadă de aici. Dar le știe. A mers prin cimitir de mai multe ori și le-a văzut. Pozele celor morți, făcute în vremuri cu mult mai bune. Făcute cu mulți ani înainte de a da ortul popii. Găsite după aceea și fixate pe piatra funerară. Un obicei oribil.

– Ticălos că nu mi-ai spus că el este aici, continuă ea intruzivă.

– Unde l-ai văzut.

– Nu l-am întâlnit încă. Nu propriu-zis.

– Nu propriu-zis? Cum așa? spune Wilhelm, prea tare.

– Nu striga la mine. Eu îl voi întâlni. Dar înainte trebuie să scriu. O fac chiar și dacă nu va răspunde. Dar s-ar putea întâmpla să răspundă de data asta, acum când e aici.

Wilhelm își închipuie scrisorile care soseau periodic în cutia sa poștală. Cu timbre norvegiene și cu scrisul ei tot mai aspru, cu numele lui. Și mai des cu numele băiatului. Scrisorile pe care el se grăbește să le mototolească împreună, să le rupă în bucăți, să le arunce la gunoi. Uitând. Își privește degetele, unghiile murdare. Are mereu pământ sub unghiile sale. Le curăță constant, le păstrează scurte, dar urmele negre se întorc într-o clipită. Sunt întotdeauna acolo.

– Nu mă simt bine în ultimul timp, spune ea. Amețesc și îmi e teamă că nu voi mai trăi.

– Prostii, mamă.

– Sunt bătrână, Wilhelm. Știi câți ani am eu? Sunt lucruri care trebuie rezolvate. Casa. Lucrurile. Locul.

– Care loc?

– Locul din pădure. Îți aduci aminte de ea?

– S-a dus, spune el repede. A ars.

– Să ardă, nu! Ți-l amintești pe unchiul Nils? Am reluat legătura cu câțiva ani înainte să moară. A fost la plimbare în pădure, trebuie să fi fost toamna trecută. Nu îmi dau seama de ce a trebuit să meargă atât de departe, bătrânul. Dar atunci a dat peste ea. Gândește-te că e încă în picioare!

– Nu e posibil, spune Wilhelm. Nu știa nimeni despre asta.

Gâtul îi este uscat.

– A ars de tot, spune el din nou și împodobește vechea minciună. Doar ți-am povestit cât de repede a ars. Dar că eu – noi am reușit să stingem focul înainte de a ajunge la pădure. Focul din șemineu.

– Bine bine. Și eu am fost puțin surprinsă atunci când Nils a văzut-o. Poate s-a înșelat?

Wilhelm își strânge ochii, apasă degetul mare pe tâmplele ce zvâcnesc.

– Wilhelm, ești acolo?

– Sunt aici.

– Vreau să vii acasă.

– Aha.

– Am ceva să îți povestesc.

– Ce anume.

– Ceva ce s-a întâmplat odată.

– Unde?

– În pădure.

Sudoarea curge de pe fruntea lui.

– Ce s-a întîmplat? întreabă el calm. De-a dreptul calm.

– Nu are rost să te stârnesc. Nu o pot discuta la telefon. Nu pot suporta asta. Trebuie să vii, Wilhelm. Vei auzi toată povestea, înainte să mor. Povestea ta – a voastră.

– Care poveste !?

– O să o auziți. Amândoi.

– Amândoi? De cine naiba vorbești?

– Robin.

– Dar el nu este acolo!

Băiatul îi se înfățișează într-o fracțiune de secundă. Figura sa mică, schimonosită de plâns. Nu. Imposibil. Dus, șters. Stârpit pentru totdeauna.

– Nu striga, am spus eu. Nu ai putea să vii… până la – aniversarea mea?

– Aniversarea?

– Împlinesc optzeci și cinci de ani pe douăzeci și șase septembrie.

– Mai sunt doar câteva zile.

– Așa am putea sta și discuta împreună. Sunt atât de multe pe care ar fi trebuit să le spun. Despre loc. Despre alte lucruri.

El stă și calculează. Ce urmărește cu asta? Ea nu putea suferi cabana. Ura locul acela. De aceea nu mergea nimeni acolo. A fost cât pe ce, era sigur. Dar așa nu e în niciun caz în siguranță. Cineva putea să vină, putea să vadă. Și ce știe ea? Se poate să fi găsit unchiul Nils ceva? Să fi povestit ceva mai departe?

– Am să vin, spune el.

– Ce-ai spus?

– Am să vin.

– Vii acasă?

– Exact asta am spus.

– Ah, Wilhelm!

Ea pare îngrozitor de fericită. Neobișnuit de fericită. El rămâne în picioare, cu telefonul între mâini, încă o bună bucată de vreme după ce a închis.

2

Ea inspiră adânc și se așează înapoi pe canapea, înainte să-și lase privirea să alunece peste cameră. Tapetul roșu deschis cu modelul de trandafiri, bufetul întunecat cu picioare răsucite. Ceasul cel vechi din dulapul de mahon. Figurinele de cristal din vitrină. Pozele cu flori. Picturile. Masa cu cele patru scaune. Și apoi ea care nu avusese musafiri de ani întregi. În afară de Aslaug, desigur. Dar ea nu intră la socoteală.

Evelyn dă din cap înspre papagalul galben-verzui din colivie.

– Închipuie-ți că vine, Polly. Că vine, în sfârșit, din nou acasă.

Polly se uită la ea, își înclină capul. Evelyn se ridică de pe canapea, merge până la colivie, se joacă cu degetele-i tremurânde pentru a scoate mititelul bol pentru mâncare, deschide punga cu semințe. Câteva se împrăștie jos pe podea, dar nu face nimic. Mai sunt multe acolo de dinainte.

Așază castronul cu hrană înapoi în cușcă, desprinde sticluța cu apă.

– Și chiar de ziua mea de naștere!

Suspină blând, merge agale spre bucătărie, umple din nou sticluța, se uită afară printre draperii, înspre poartă și în jos pe stradă, după Aslaug, care obișnuiește să vină la acea oră. Rămâne în picioare și privind fix o bucată de vreme. Dar nu urcă nimeni pe drum. Nicio Aslaug grasă și abia respirând, cu cadrul înaintea sa. Merge din nou în sufragerie, prinde recipientul cu apă de colivie.

– Las’ că vede ea acum! Ea care nici nu-și închipuie că am și pe altcineva în afară de ea.

Polly încuviințează din cap, pasăre înțeleaptă, înainte să-și vâre ciocul sub aripă și să-și ciugulească puțin penele.

Telefonul sună. Evelyn se oprește în timpul unei mișcări, rămâne încremenită și cu privirea ațintită spre el. O fi el care sună înapoi? De ce ar face-o? Nu avea oricum de gând să vină?

– Nici nu se pune problema. – Nu, trebuie să vină. E absolut obligat să vină.

Ea întoarce spatele telefonului, tropăie în bucătărie, rămâne nemișcată în mijlocul podelei, ascultând cum sună și iar sună în sufragerie. Aproape că își dorea să fi fost surdă. Până, într-un sfârșit, pricepe.

– Aslaug, își spune ea. – Firește. Gură-spartă ca întotdeauna. Sigur vrea să povestească despre copiii ei, despre nepoți. Dar să vezi ce-și aude ea acum!

Își mișcă papucii înapoi spre sufragerie cu toată viteza ei. Smulge receptorul exact când când acesta încetează să sune.

– Pff, spune ea și se aruncă pe un scaun. – Oricum nu pot suferi să vorbesc cu ea.

Se uită afară pe fereastra sufrageriei. O lumină plăcută acolo afară, o lumină oranj-istovită de seară. Nu raze de soare adevărate. Ele nu răzbat niciodată până aici. Soarele nu întâlnește această parte din Ekeberg. Însă ea poate vedea cum răzbate jos în oraș. Pe clădirile înalte, pe nava daneză. Cerul de deasupra este albastru-apăsător și foarte frumos. În timp ce liliacul din prim plan, care încadrează priveliștea pe partea dreaptă, e mai mare ca oricând. Se apleacă greoi peste gardul alb. Doar niște frunze acum, care în curând vor deveni maronii. Dar cu primăvara e complet diferit. Atunci vor înflori din nou trandafirii.

Căci toate sunt schimbătoare, spune ea. Iar verdele e culoarea speranței. Întotdeauna va mai veni o primăvară. Chiar dacă trebuie să fie iarnă întâi. O iarnă în care liliacul e gol, cu tot ce are mai adânc, mai intim. Crengile goale care încearcă să înhațe pe cineva. Înșfacă prin aerul pustiu, dar nu înhață nimic altceva decât vânt și ploaie înțepătoare, zăpada rece ca gheața care cade.

– Așa deci, spune ea și își sterge o lacrimă înainte să ridice ziarul; răsfoiește înapoi la pagina cu bărbatul cel tânăr. Reclama mare a teatrului, care arată doar chipul său, al nimănui altcuiva.

– Gândește-te, aprobă ea. – Păcat doar că el nu-și mai folosește numele său, că și-a luat un pseudonim.

Își ridică ochelarii, ține ziarul mai aproape de ochi. Bineînțeles că e chiar el. Chiar dacă nu l-a văzut de când era mititel. Nimeni în afară de rudele apropiate nu poate arăta astfel. Apropo, nu doar aici l-a văzut. Prima dată când l-a văzut a fost în serialul acela de la televizor. Din război, dintre toate locurile. O scenă despre iarnă, afară în zăpadă. I-a stat inima în loc, și-a pierdut răsuflarea, trebui să se țină bine pe picioare, atât de mult semăna. Era ca și cum ar fi renăscut. Dezvoltarea corpului. Figura. Culorile. Aceiași ochi întunecați, același păr întunecat. Același ten arămiu. Până și aceleași mișcări, și zâmbetul! Niciunul nu e mai grozav ca el. Ca tine. Niciunul. Dacă ar fi fost măcar o urmă de îndoială, i-ar fi dat ea de capăt. Doar are bilet la piesă, l-a luat de mult timp, și asta se va întâmpla deja mâine!

– Seamănă chiar mai mult decât Wilhelm. Chiar mai mult.

Polly își lasă capul într-o parte.

– Și el încă nici nu știe. Ei nu știu. Dar acum vor afla. De unde le au – aceste culori. Cu cine se înrudesc. Nu pot să o îngrop, așa pur și simplu, odată cu mine.

Aruncă din nou o privire spre pasăre.

– Am încercat de mult să-i spun lui Wilhelm. Dar nu am suportat, înțelegi? Ce s-a întâmplat, ce au făcut. Ce-am –

Vocea ei s-a frânt.

– Șșt acum, spune ea și înghite nodul care-i urca în gât. – Am făcut doar ceea ce toți ceilalți ar fi făcut.

Dar acum el va veni, acum ea va isprăvi și cu asta, va povesti totul.

– Wilhelm, băiatul meu! Care vine pentru că îi pasă de mama sa bătrână!

O cuprinde bucuria când spune asta. Ca și cum ar fi fost o inimă de ciocolată mică și dulce înlăuntrul ei, împachetată în celofan roșu. Faptul că el nu a mai fost pe aici de mult nu are în niciun caz vreo legătură cu ea. Când cineva se mută atât de departe, când traversează acea distanță, sunt două lucruri care se pot întâmpla – fie îi e dor de casă tot timpul și păstrează o legătură aproape exagerată cu țara natală. Fie nu se uită înapoi nici măcar o singură dată și începe pur și simplu o viață nouă.

– Bineînțeles că asta s-a întâmplat cu Wilhelm și mica sa familie, hotărăște ea. Au plecat și nu s-au mai văzut întorși niciodată.

Căci la ce s-ar fi putut întoarce? Cu carierele pe care și le-au ales puteau să fie în America la fel de bine ca în oricare altă parte. Wilhelm ca grădinar, Elise cea cu părul blond-pal ca un fel de artist. În America aveau toate oportunitățile, aprobă ea. Și aici nu aveau nimic care să îi țină pe loc. Elise nici măcar nu avea, din câte știa ea, o familie. Mama sa era cu siguranță moartă. Avea doar un tată vitreg. Dar era un bețivan căruia nu-i păsa de ea. Nu, doar ea era ruda lor. Cu toate că cu greu s-ar fi putut numi astfel. În ultimul an înainte de a pleca nici nu au ținut legătura. Nici după îngrozitoarea petrecere aniversară. Wilhelm nici măcar nu a venit să-și ia rămas bun înainte ca ei să plece. Nu că ea și-ar fi dorit asta. Nu avea nicio nevoie să-l vadă după acea cină catastofală. Dar cu trecerea timpului a început să le ducă dorul, firește.

– S-au apropiat de alții acolo departe, oftează ea. Deși e cam greu să-ți închipui că pot prinde rădăcini veritabile, stând în atâtea locuri diferite. Ea deschide bufetul, găsește cutia de pantofi cu vederile care au sosit de-a lungul anilor. Vederi fără imagini pe ele. El nu scria mare pe ele, nici nu-i trimitea mereu noua adresă. A pățit să îi vină scrisorile cu retur. Dar așa mai trecea un timp, apoi mai venea câte o vedere nouă, dintr-un loc nou. Happy nu-știu-ce. El îi dorea asta, în mod sigur. Pentru că o iubea, așa cum doar un fiu își poate iubi mama. Ea a fost o mamă bună și el o iubea. O iubește. Asta e dovada.

Că nu i-a scris niciodată vreo scrisoare lungă și detaliată, asta a întristat-o. Deși e într-adevăr limitat cât poți scrie pe o vedere. Nici poze nu au sosit vreodată, chiar dacă le-a cerut. Dă-mi voie măcar să văd cât de mare s-a făcut Robin! Cum îi merge? Ce-i place să facă? Aș vrea atât de mult să știu ce cadou să-i trimit de ziua sa de naștere! După o vreme ea înțelese că, dacă era prea insistentă, nu va primi în niciun caz vreun răspuns. Poate era un fel de protest, poate adolescența lui dificilă mai juca în continuare un rol în asta. Deoarece nu se poate nega că în unele momente a fost cam greu. El nu a fost deloc un copil facil. În orice caz – puteau trece ani până să primească vreun semn de la el, și atunci era mereu dintr-un loc nou.

Dar s-a adunat un teanc frumos cu vederi, până la urmă. Și într-o zi când Aslaug va veni cu pretenția că nu mai are pe nimeni, le va scoate la iveală. De asta ce mai zici acum? Fiul meu – trăiește acolo în lumea largă! Fiul meu a locuit în New York și în Chicago! Fiul meu a locuit acolo unde clădirile zgârie cerul! Clădiri așa înalte n-ai văzut tu vreodată. Și ce zici de acești nemaipomeniți munți roșii? Fiul meu a fost acolo. El i-a văzut. Și acum uite-te aici – deșertul ăsta, uite! Aici cresc cactuși autentici! Fiul meu a locuit în zonă! Și ce-s cascadele norvegiene pe lângă cascada aceasta? Dacă asta nu înseamnă că ții legătura, atunci nu știu ce altceva e!

Răsfoiește vederile, privește ștampilele, datele, le sortează. New York City 1978. Concord, New Hampshire, 1983. Chicago 1987, San Diego, California, 1991, San Antonio, Texas, 1995. Las Cruses, New Mexico, 2002. Pittsburgh, Pennsylvania, 2007. De fapt nici măcar nu e necesar să-i arate ceva lui Aslaug deoarece e nemaipomenit faptul că el vine. Și atunci chiar că o să vadă Aslaug.

Deschide colivia, o ademenește pe Polly sus pe degetul său.

– O să-l vadă ea – în persoană. Sigur că da.

Polly se cațără în sus pe degetul său, se oprește puțin, lovește cu capul.

– Bărbatul cel tânăr, imaginează-ți, dacă l-am putea face și pe el să vină? Asta ar fi o idee! Imaginează-ți, dacă i-am putea întâlni pe amândoi deodată?

Se gândește. Ar merge să îi trimită o invitație, să spunem – Ai vrea să vii, să sărbătorești ziua mea de naștere, cei optzeci și cinci de ani ai mei? Nu, nu să o trimită – doar va merge la teatru – i-o poate înmâna personal! Doar o fi vreun fel de garderobă, unde poți întâlni artiștii. Așa ceva a văzut ea, în orice caz, în filme.

Trebuie să chicotească. Gândul este de-a dreptul nebunesc. Încearcă să-și închipuie. Ea însăși în teatru, purtând dumnezeu-știe-ce. Ar putea fi chiar așa cum e acum, oricum nu s-a aranjat de secole. Dar, în orice caz, stând în fața tânărului actor, cu scrisoarea sa, invitația, pe care o scoate din geantă și se îndreaptă spre el, care semăna atât de izbitor încât, dacă nu ar fi existat ceea ce se numește timp, ar fi putut realmente să fie celălalt. Dacă timpul nu ar fi existat, ea ar fi putut să fie tânără și frumoasă și totul s-ar fi putut schimba. Ea cu scrisoarea pe care ar fi trebuit să o scrie – cu mult timp în urmă. O altă scrisoare, cu un mesaj cu totul altul. Mesajul potrivit, care l-ar fi făcut să fugă prin pădure, în direcția opusă, peste graniță, în loc să se azvârle direct în brațele călăilor săi.

Ea oftează adânc, își simte nodul din ea. Acel vechi, tenace nod care voia să o cuprindă și să înnegrească totul dacă nu avea grijă. Ea încearcă să se agațe de vreun gând care să o distragă. Dar nu reușește să își închipuie decât iazul din pădure. Mica apă din apropierea pădurii. Scufundându-se în ea, închipuindu-și că nu va mai ieși din nou la suprafață. Deschizându-și ochii, privind spre adâncul tulbure, forțându-se să rămână dedesubt, până când era la fel de moale ca o cârpă. Propunându-și să deschidă gura pentru a trage apă în plămâni, să-i umple de tot, să-i lase să crape. Asta ar fi meritat. Nu reușea. Ieșea întotdeauna sus în cele din urmă, gâfâia în căutarea aerului, ușurată și rușinată în același timp. Nu mă salvez pe mine, se gândea ea atunci. Doar copilul. Dar era o minciună. Nu se gândea la copil. Nu voia oricum să îl aibă. Copilul era de vină pentru tot. Era ea cea care voia să trăiască. Ei încă trăiesc.

– Cât timp este viață, este și speranță, murmură ea. Și atunci trebuie să fie posibil să mai îndrepte ceva.

Se ridică, se plimbă prin antreu, trage de scara etajului al doilea, intră în camera care odată fusese a lui Wilhelm, dar care cu mult timp înainte fusese transformată în cameră de cusut. Deschide biroul, trage afară sertarul de sus și găsește hârtiile cu antet, felicitările duble cu buchete de trandafiri pe ele. Alege o minunată felicitare cu lăcrămioare, anemone și perișor, asemenea lucruri frumoase care aduc a de primăvară. Scrie. Nu e ceva chiar atât de detaliat, doar adresa apare, numărul de telefon, la fel și data și ora serbării. El știe cu siguranță cine e ea, chiar dacă poate că nu-și amintește de ea după chip. El era atât de mic atunci când l-a văzut ultima oară. Dar va pricepe totul când va arunca o privire pe plic. Îi va recunoaște scrisul, va înțelege din scrisorile anterioare. Ea pune felicitarea în plic și e pe punctul de a lipi totul când se oprește.

Dacă reușește să i-o înmâneze, ce garanție are că el într-adevăr va veni? Tinerii din ziua de azi – e atât de complicată lumea lor. Poate nu e suficient faptul că își va întâlni, în sfârșit, din nou bunica, după atâția ani. Dar dacă i-ar fi lăsat ceva? Un cadou mic în plic, făcând aproape imposibil să nu vină? Ceva care să-l stârnească, să-i trezească curiozitatea? Există așa ceva?

Deschide celelalte sertare din birou. Se uită printre hârtia de împachetat, hârtia de raft și sfoară. Instrumente de scris, gheme, elastice de cauciuc, de asemenea și bile de naftalină bine ambalate în plastic, dar mirosind la fel de puternic. Deschide ultimul sertar și găsește o legătură de chei vechi. Le scoate afară, le așează în linie, în timp ce încearcă să-și reamintească căror uși se potrivesc.

– E de la ușa din față, aprobă ea. Înainte de a-și schimba încuietoarea. – Și uite cheia de la ușa pivniței.

Este și o cheie de la lacătul celeilalte încăperi a pivniței. Pivnița pentru cărbune – cu intrarea prin exteriorul casei. Încăperea fără ferestre, jos în pământ, în care nimeni nu locuise vreodată. Nu fusese folosită niciodată la altceva în afară de cărbune și lemn.

– Nimic altceva, spune ea, ridicând setul de rezervă de la casă, se uită peste ele, e chiar complet.

Mai este încă o legătură acolo, cu trei chei bune. Le cunoaște foarte bine. Aparțin de ceea ce ea numise casă, cu foarte mult timp în urmă, gospodăria unde crescuse. Tatăl uitase să i le ia înainte să o dea pe ușă afară. Oare se mai potrivesc?

Mai sunt încă două chei pe masă. Pe una o știe. E de la dulapul din hol. Dulapul cu paltoane, pulovere de lână și cizme. Dulapul în care Wilhelm trebuia să petreacă, din când în când, câte o bucată de vreme, atunci când el fusese de-a dreptul imposibil.

Apoi mai rămâne o singură cheie. O ridică, o întoarce pe toate părțile, însă nu o recunoaște. E destul de mică, probabil de la un lacăt. Frumoasă și albă, nu pare să fi fost folosită vreodată. De la ce ușă o fi? N-ar putea fi de la casa din pădure? Nu a fost Wilhelm acolo să o repare? Nu o privește în orice caz pe ea, nu voia să aibă nimic de-a face cu locul ăsta, nu voia să mai audă de el. Ar fi trebuit să-și acopere urechile. Cu toate acestea e o oportunitate faptul că a primit o cheie. Locul încă este, la urma urmei, pe numele ei.

O mai învârte încă o dată, înainte de a o pune în plic. Apoi se uită sus pe raftul de deasupra biroului, scoate suportul de ziare intitulat „Documente importante”. Știe ce conține – titlul de proprietate al casei, creanța de la bancă, asigurări. Le răsfoiește și trebuie să tușească de la tot praful fin care se ridică în sus. Sunt mulți ani ani de când s-a mai uitat printre hârtii. Dar acum era și timpul. De astfel de lucruri trebuia să se ocupe odată ce Wilhelm va veni.

– Uite, murmură ea și scoate o hârtie împăturită din grămadă. O desface. Harta e atât de zdrențuroasă încât s-au făcut găuri în carton. Dar e cea bună, nu e nicio îndoială în privința asta. O împătură înapoi înainte de a o pune în plicul pentru Robin și lipește totul.

Să zică ce vor despre mine. Dar e în orice caz o anumită logică în ceea ce fac, aprobă ea. Căci dacă nu voi mai ține minte eu însămi, cu siguranță îmi va aminti băiatul de ceea ce ar fi trebuit să spun atunci când va întreba.

Simina Răchiţeanu

Pe lângă satirele nordice și umorul negru, care îmi plac la nebunie, mai am pasiunea asta pentru ficțiunea despre patologic (carte, film, muzică - you name it). Un hobby preferat: traducerile literare din norvegiană, proză&poezie.

Mai multe articole de