„Unforgettable”

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: , , , ,

Publicat în March 09, 2015 , o comentarii

Motto:
„Timpul, Georg, Ce este timpul?”

În romanul Fata cu portocale (Univers, Bucureşti, 2013), al norvegianului Jostein Gaarder, poetica amintirii şi a întâmplărilor destinale se împleteşte armonios cu trucul manuscrisului găsit şi redat cititorului. La unsprezece ani de la moartea tatălui său (Jan Olav), Georg, fiul acestuia, primeşte în dar o scrisoare intenţionat rătăcită într-un cărucior roşu, o scrisoare „cu destinaţia [unei lecturi în] viitor”. Barierele temporale se sparg, iar lectura scrisorii dă naştere unui act paralel de scriere a unui alt text, cel al lui Georg, cu funcţie de comentariu şi de răspuns. Dialogul care se creează între cele două identităţi ţine, la urma urmei, de un paradox. Vocea din trecut a tatălui e, totuşi, o voce în/din prezent prin abordarea directă („Stai confortabil, Georg?”), în timp ce vocea lui Georg răspunde unei chemări din trecut. Motivul „fantomei” scripturale care pare să bântuie neliniştită prezentul şi reiterarea unei poveşti de iubire la fel de prinsă între amintire şi (aparent) hazard, între căutarea răbdătoare şi aşteptarea febrilă, precum şi un subtil iz pedagogic sunt ingredientele principale ale romanului scris de Jostein Gaarder.

Refrene: „Eu sunt un băieţel/ Care se joacă cu o fată/ Ne jucăm ziua toată/ În lumea noastră de vis…”

Există în text o nesăţioasă tentaţie în faţa ficţiunilor existenţiale. Şi nu e vorba doar de simplul artificiu tehnic al îmbinării a două scrisori, ci de însăşi apetenţa personajului Jan Olav pentru proiecţii ficţionale, generate de imposibilitatea identificării: „Draga mea fată cu portocale, m-am gândit. Cine eşti? De unde vii? Unde te afli acum?” Dar această fată cu portocale de care se îndrăgosteşte după o întâlnire întâmplătoare în tramvai pare o plăsmuire a minţii turmentate de un sentiment fulgerător (un veritabil „coup de foudre”): „Ea era şi rămânea un mister” de nedezlegat. Mai mult, pare o fiinţă aproape extraterestră sau cel puţin mitologică, înrudită cu Huldra (din mitologia nordică), care ia minţile tuturor celor care se îndrăgostesc de ea. Învestită cu asemenea conţinuturi fanteziste, fata e căutată şi urmărită sistematic peste tot, în cafeneaua de pe bulevardul Karl Johan, în Youngstorget, pe Holmenkollen, în preajma bisericii, chiar şi în Sevilla, într-un labirint spaţio-temporal de fiecare dată fără ieşire, a cărui rezolvare e dispariţia subită a obstacolelor prin întâlniri întâmplătoare. Mai mult, imaginaţia aproape magică a lui Jan Olav creează adevărate scenarii în care fata cu (cele atât de multe) portocale călătoreşte în Groenlanda, lucrează la o grădiniţă sau face şarlotă de portocale pentru studenţii de la Institutul de Studii Economice. Zeiţă a zăpezii, Cenuşăreasă sau salvatoare a lumii, fata cu portocale face parte dintr-un basm al iubirii idilice, romantice, conectate întotdeauna visului şi aparţinând unui alt tărâm: „Vino-în-visul meu”. Jan Olav, acest poet al propriei vieţi şi al propriei iubiri, atât pentru Veronica, fata cu portocale, cât şi pentru fiul Georg, trăieşte însă drama timpului, izvorâtă din neputinţa de a aştepta parcursul firesc al lucrurilor, unde graba de a o revedea pe iubita lui va deveni graba de a scrie, înainte de a muri din cauza unei boli incurabile, o scrisoare pentru fiul său din viitor.

Însă impulsul prefacerii vieţii în artă nu e doar apanajul celor care scriu (Jan Olav şi Georg), căci însăşi fata cu portocale participă direct la estetizarea trăirilor, la transferul energiei vitale într-un produs artistic. Protagonista e pictoriţă, şi chiar indicele identitar din titlul romanului („cu portocale”) e, în fond, expresia unui deziderat artistic. Pictarea portocalelor devine un extraordinar pretext deopotrivă pedagogic şi estetic în care transpunerea în artă se confundă cu o lecţie sublimată despre viaţă. Fata cu portocale devine o profesoară care îi învaţă pe elevii ei să deseneze, cu aceeaşi fascinaţie, o lume care nu arată niciodată la fel, ca şi cum tendinţa de autoconservare a noastră şi a ceea ce ne înconjoară se loveşte permanent de zidul imprevizibilului. Jan Olav e medic, deci la fel de obişnuit cu investigarea pedagogică a pacienţilor care trebuie nu doar trataţi medical, ci şi trataţi cu tact discursiv. Şi, în cele din urmă, Georg însuşi experimentează acest tip de discurs, în care didactica muzicală a orelor de pian se transformă într-o meditaţie asupra propriului sine şi asupra unor realităţi în faţa cărora cuvintele îşi pierd din semnificaţie.

Romanul Fata cu portocale explorează, aşadar, universul în multiplele sale avataruri. E fascinant cum Jostein Gaarder reuşeşte să combine arta discursului scriptic cu cea a discursului muzical, pictural şi ştiinţific.  Nu e nouă această interdisciplinaritate care nu are însă nimic sufocant, ci mai degrabă antrenează cititorul (aşa cum îl antrenează şi pe Georg) într-o aventură iniţiatică. Nu e prea mult să spunem că autorul conturează aici un veritabil bildungsroman, savurat dintr-o suflare, în care a picta o livadă paradisiacă de portocali, a cânta la pian Sonata quasi una fantasia, a lui Beethoven, a asculta Unforgettable cântat în duet de Nat King Cole şi de fiica sa, a inventaria destinul ştiinţific al telescopului Hubble şi, nu în cele din urmă, a scrie o scrisoare pentru mai târziu sunt toate modalităţi de a accede la miraculosul lucrurilor mărunte.

Un testament magic

De altfel, există în tot acest discurs miraculos o drămuire atentă a viselor, fantasmelor, misterelor, magicului, arhetipalului, cosmicului, necunoscutului. Un porumbel mort sau lacrimile fetei cu portocale sunt mai mult decât simple detalii ale lumii imediate, capătând o funcţie magică legată implicit de dimensiunea superstiţioasă, temătoare a vieţii. Împletirea fluxului conştiinţei cu precizia datelor ştiinţifice (mai ales cele privind telescopul Hubble) face ca acel adevăr subiectiv ce poate fi oricând distorsionat prin adăugarea unei perspective, să descrie aproape ritualic autenticitatea fragilă a unei vieţi pe cale să se stingă. Viaţa şi moartea sunt ele însele percepute ca avataruri ale unui om, în care ceea ce e realmente important nu mai e prezenţa sau absenţa fizică, ci felul în care identitatea celui prezent sau absent se proiectează în noi. De aceea, dialogul manuscriselor manifestă un echilibru intrinsec ce ţine tocmai de această legătură infinitezimală care se creează între trecut şi viitor, în dialectica întrebării ce nu poate obţine un răspuns imediat, ci la mult timp după. Nu întâmplător, metafora ştiinţei astronomice care lucrează cu lentile tocmai pentru a corecta/schimba „vederea” telescopului Hubble se corelează atât de bine cu metafora subiectivităţii care, la rândul ei, îşi asumă, oscilant, diverse perspective: „Tele-scop înseamnă de fapt a privi ceva care este departe.” De aceea „fata cu portocale” e atât de greu de numit Veronica, mama lui Georg şi prietena din copilărie a lui Jan Olav. A renunţa la această denominaţie înseamnă a îndepărta o lentilă esenţială, care constituie miezul întregii poveşti.

La urma urmei, însăşi lumea apare aici ca o portocală fabuloasă, ca o planetă configurată după spaţiul cosmic interior, pentru că „a visa despre ceva improbabil are un nume al său. Se numeşte speranţă.” A vedea (de) dincolo evocă nu doar sensul ştiinţific asupra căruia insistă Georg în detaliile aproape tehnice pe care le dă despre telescop, ci e şi sensul acestei scrisori pe care el o citeşte. Mai mult, metafora oglinzii care trebuie şlefuită pentru a arăta lumea aşa cum trebuie (sau aşa cum e?) e dovada că însuşi timpul devine aici o structură spaţială, şi că nu e vorba de un simplu demers de autocunoaştere. Vorbind despre a vedea lumea şi a vedea oamenii, Jan Olav şi Georg vorbesc despre a trece prin lume şi printre oameni pentru a vedea, despre o călătorie care nu implică doar o mutaţie spaţială, ci şi una temporală.  A merge spre fata cu portocale pentru a o întâlni în Sevilla sau în orice alt loc din Oslo, înseamnă a mai şterge câteva zile din termenul de şase luni în care Jan Olav trebuia să o aştepte. În mod similar, a scrie un roman pentru un fiu de 15 ani înseamnă a accepta revoltat şi tacit în acelaşi timp, că dimensiunea spaţială a cuvintelor ce apar pe foaie înseamnă un timp care se scurge în mod implacabil: „Suntem în lume doar o singură dată”. Dar şirul de „cititori” nu se termină cu Georg. Fata cu portocale, bunicii şi, nu în cele din urmă, oricare dintre noi poate fi un „loz câştigător” al cărui conţinut e însăşi bucuria de a trăi şi de a împărtăşi un dram de eternitate cu eternitatea cea mare a universului nesfârşit.

Gianina Druță

Gianina Druţă

Mai multe articole de