Cum arată tăcerea / The Look of Silence – Elefantul din cameră la TIFF 2015

De . Categorii: Cronici, Doar online, Film

Etichete: , , ,

Publicat în May 31, 2015 , o comentarii

Regia: Joshua Oppenheimer
An: 2014

Să încerci să faci un film despre supraviețuitorii unui genocid înseamnă să calci pe un teren minat cu clișee. Scopul lor e să creeze un protagonist eroic (dacă nu chiar sfânt), cu care ne putem identifica, oferindu-ne astfel falsa siguranță că, puși în fața atrocității morale, noi nu am putea fi criminalii. Dar să prezinți supraviețuitorii ca sfinți numai pentru a te asigura de propria bunătate, înseamnă să te folosești de ei pentru a te autoamăgi. Este o insultă la adresa supraviețuitorilor și nu ne ajută deloc să înțelegem ce înseamnă să supraviețuiești unei atrocități, ce înseamnă să trăiești o viață distrusă de violența în masă, și să fii redus la tăcere sub teroare. Ca să depășim acest teren minat cu clișee a fost nevoie să explorăm tăcerea în sine. (Joshua Oppenheimer)

silenceAcest pasaj aparține notelor directoriale publicate pe site-ul oficial al documentarului The Look of Silence, continuarea remarcabilului film despre purificarea anticomunistă indoneziană, The Act of Killing (2012). Produs de Werner Herzog, Errol Morris (r. Thin Blue Line) și Andre Singer (prod. The Act of Killing, Into the Abyss) și regizat de același Joshua Oppenheimer, Cum arată tăcerea nu se centrează atât pe evenimentul traumatic în sine, sau pe violența genocidului, cât, mai degrabă, investighează moștenirea traumei și, mai ales, modurile subtile și perverse în care violența se perpetuează în societatea contemporană indoneziană.

În 1965, Sukarno, primul președinte al Indoneziei și lider al revoluției naționale împotriva colonialismului olandez, a fost destituit și înlocuit de Generalul Suharo, care a impus imediat o dictatură militară de dreapta, sub care orice oponent putea fi considerat drept comunist și executat. Estimările numărului de victime variază între 500.000 și un milion, uciși în mai puțin de un an.

În film, prima secvență inconfortabilă și cu adevărat stranie nu e baia unui bătrân invalid de peste 100 de ani, nici sporovăiala unor foști criminali, rememorând cu deliciu metode de ucidere, ci extrasul dintr-un buletin de știri NBC, anunțând mândru victoria asupra comunismului în sudul Asiei. ”We did this because America taught us to hate communists” se eschivează, pe jumătate glumind, unul dintre vinovați.

Subiectul central al filmului este Adi, un oftalmolog de țară în vârstă de 44 de ani, al cărui frate a fost ucis brutal de către membri ai propriei comunități în timpul „epurării”. Între vizite oftalmologice și vizite în familie, Adi începe să „dezgroape morții”, interogând insistent despre masacrul anilor ’60 atât victime, cât și făptași. Ori de câte ori Adi încalcă limita tragerii la răspundere sau a apartenenței vinei, întâlnește o atitudine de tipul „trecutul e trecut”, „rănile s-au închis”, „e mai bine să tăcem”. Mai bine nu numai pentru criminalii și familiile acestora, care își pot continua viețile în pace, dar și pentru Adi, care, la momentul filmării documentarului, are motive să-i fie teamă pentru siguranța propriei vieții, în condițiile asumării unui astfel de proiect confruntațional.

The Look of Silence a fost filmat în 2012, înainte de premiera lui The Act of Killing, pentru că, din declarațiile regizorului, munca sa în Indonezia nu mai putea fi continuată în siguranță după lansarea primului film. Chiar și așa, a pune față în față familia unei victime cu făptașii aflați încă în poziții de putere a fost o încercare mai periculoasă decât transpare în film din atitudinea de incredibilă răbdare, înțelegere și chiar tandrețe cu care Adi își tratează „pacienții”. Mixarea acestor discuții față în față, ținute, de ambele părți, pe limita prăpastiei, cu secvențe filmate anterior, în perioada 2003-2005, conținând „reconstituiri” autoglorificatoare ale crimelor, relatate chiar de ucigașii fratelui lui Adi, confruntă spectatorul european cu persistența contemporană a condițiilor de posibilitate ale genocidului. Cum arată tăcerea nu este un eseu despre iertare. Tăcerea este ultima protecție a făptașilor, dar și aproape neîntrerupta tăcere vinovată a comunității politice internaționale.

Maria Pozsar

Mai multe articole de