Despre capcanele fragile ale nostalgiei

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: , ,

Publicat în May 26, 2015 , o comentarii

 Jens Christian Grøndahl- Piazza Bucarest, Ed. Polirom, Iaşi, 2013

Nu e nimic spectaculos în obiectivitatea romanţată cu care Jens Christian Grøndahl dă curs unei poveşti în care libertatea e un ghimpe înfipt anapoda în memorie şi în destin. Dar tocmai lipsa de spectacol a existenţei e cea care face din romanul Piazza Bucarest o sentinţă despre viaţa care nu poate fi nicicum şlefuită, ci doar acoperită, din când în când, cu straturi de întâmplări a căror menire e să bandajeze un trecut dureros. Nu are nicio importanţă că noile întâmplări sfârşesc la fel de dureros, înfăşurarea cu noi memorii continuă, de aceea romanul nu poate fi terminat. E o (e)ternă reîntoarcere la un trecut căruia personajele nu-i mai aparţin nu pentru că n-au fost acolo, ci pentru că nu i-au aparţinut, în fond, niciodată: „Nu s-a întors pentru că, din câte se pare, ea nu a fost niciodată aici.” (p.128) Elena, Scott şi fiul vitreg al acestuia, Milu nu sunt doar dezertori ai propriilor destine, ci fac însăşi viaţa să pară o fugă permanentă dintr-un loc sufletesc deşert, în care nimeni şi nimic nu pare să prindă rădăcini.

Identităţi destrămate

Piazza-Bucarest-196x300A căuta adevărul în locurile fetide ale sufletului, a transforma spaţiul în timp prin puterea vindicativă şi, totodată, cathartică a memoriei, precum şi a scrie poveşti al căror sens nu poate fi dibuit pentru simplul fapt că încă nu au ajuns la final sunt câteva dintre liniile principale ale romanului Piazza Bucarest. Istoria personală a dezertorului Scott, care pleacă din America pentru a se autoexila în Danemarca, unde se căsătoreşte cu o daneză (Vicky) şi apoi divorţează de ea, unde rămâne prieten cu fiul acesteia dintr-o căsătorie anterioară, şi unde o aduce pe Elena, românca de care s-a îndrăgostit în mod imperceptibil, e un lanţ demonstrativ de memorii personale într-un album haotic fără consistenţă. Totuşi, aşa-zisa poveste de dragoste în care Scott e cel care o salvează pe Elena din iadul comunist ca urmare a unei bizare, absurde şi întâmplătoare cereri în căsătorie e numai un paravan. Unul pentru Scott care, în blazarea sa existenţială, caută un sens, chiar dacă sensul aparţine altcuiva; dar şi un paravan pentru Elena, care găseşte în Scott mai degrabă biletul către o altă iubire, pierdută, fărâmiţată şi sortită deziluziei, dar şi unei permanenţe cicatrizante. În trecutul femeii pe care Scott o iubeşte închis iremediabil în propria lui carapace, se află iubirea pentru Milu, un tânăr pictor boem, dependent de droguri, care fuge în Germania întru revendicarea libertăţii şi a unui talent care nu există. Fiul pe care Milu îl lasă drept amintire e doar unul dintre semnele de întrebare pe care le pune această iubire percepută de Elena la nivel conceptual, şi pe care, nu de puţine ori, femeia o identifică drept fascinaţia pentru libertatea interioară a iubitulului ei, şi nu pentru persoana lui concretă. Întrebările nu au răspuns în destinele acestor personaje, de aceea şi scrisorile pe care Elena le primeşte de la fiul Dmitri rămân simple mărturii existenţiale.

Ca într-un labirint absurd, avem şi aici de-a face cu rătăcire permanentă. Călătoriile personajelor nu pot fi decât în manieră brută considerate nişte evadări din faţa fie a responsabilităţilor militare (Scott), fie a responsabilităţilor impuse de o societate constrângătoare, cum e cea din România comunistă (Elena). Mai mult, le lipseşte însuşi sensul purificator al călătoriilor pe care vreun erou neiniţiat le-ar putea întreprinde în scopul autocunoaşterii. Nici urmă de conştiinţă a evoluţiei intelectuale, umane sau erotice. Viaţa pare mai degrabă o suită de drumuri închise, de garduri escaladate, fără ca teritorul de lângă să fie unul mai bun sau mai rău.

Rătăciri absurde

Nici măcar o urmă de scandinavism nu trenează în romanul danezului Jens Christian Grøndahl, unde Danemarca e teritoriul neutru al unui război obosit, între democraţia blazată americană reprezentată de Scott şi violenţa eliberării de comunismul estic. De aceea, felul în care Scott şi fiul acestuia analizează detaşat umanitatea reacţiilor cuplului de dictatori asasinaţi fără drept de apel şi procesul acestora pare o ciudăţenie sfruntată pentru Elena, care trăieşte aproape absurd şi exagerat momentul execuţiei, transmis la televizor: „În seara aceea am mirosit ceva la Elena care avea de-a face şi cu omul şi cu istoria. Omul Elena şi acea istorie de care fugise ea, şi pe care în acelaşi timp mă acuza că o ignor în favoarea intimităţilor lipsite de istorie ale personajelor din romanele mele. […] Nu contează ce anume a văzut Ceauşescu atunci când a fost condamnat la moarte, că a fost un copac, că a fost zăpadă, că a fost o mierlă ridicându-se de pe o creangă, atâta timp cât el a văzut ceva din toate astea.” (p. 88-89).

Pe de altă parte, e marcantă acurateţea cu care observă fiul-scriptor desfăşurarea căsătoriei cu Elena, tânăra pe care o Scott o întâlneşte în România cu ocazia unui reportaj fotografic făcut în Transilvania şi pe care decide în ultimul moment să o „salveze”, în ciuda inadecvării vădite pe care o remarcă el însuşi la întâlnirea privată la care participă şi în cadrul căreia aluziile celorlalţi la potenţiala plecare a Elenei sunt evidente. Dar, deşi aceasta e un translator excelent de limbă engleză, a cărei exprimare perfectă îl uimeşte pe Scott, şi deşi învaţă daneza cu o rapiditate uluitoare, reuşind să se adapteze noului cămin, totuşi romanul vădeşte o intraductibilitate flagrantă a experienţelor umane individuale, evidentă în aceleaşi scene ale vizionării execuţiei dictatorilor, cât şi în mărturisirile pe care Elena le face fiului vitreg al lui Scott de-a lungul timpului. Astfel, în vreme ce Elena îşi trăieşte condiţia de victimă hăituită abia scăpată din cuşca istoriei, Scott îngroapă taciturn o iubire imposibilă şi o căsătorie ratată, în care iubirea e un sentiment ce eşuează încă dinante de a fi fost proiectat. Viaţa-din-trecut şi viaţa-din-prezent sunt doar metafore pentru memoria încăpăţânată a Elenei, care trăieşte speranţa şi promisiunea fiului abandonat bunicii, dar şi dorinţa sălbatică de a-şi reîntâlni iubitul plecat în Germania, Milu, un soţ refuzat care-şi reneagă potenţiala familie atunci când, văzând-o pe Elena venind spre el, se întoarce şi fuge. Astfel, liniştea mocnind de durere pe care femeia o trăieşte alături de Scott, fardând-o cu aroganţă şi snobism, e doar un prag de trecere, o vamă către locuri la fel de dezrădăcinate.

Dar ceea ce mi s-a părut şi mai interesant e felul în care personajele sunt, în fond, golite de orice fel de identitate spaţială/ naţională, abandonate complet propriilor trăiri individuale, ca nişte fotografii-portret multiplicate, cu linii când estompate, când accentuate. De aceea, întoarcerea temporară a Elenei în România sau întoarcerea lui Scott în America nu sunt nicidecum revendicări socio-politice, dar nici expresia unor trăiri subiective în care locul natal te cheamă înapoi, cu dor şi durere. De altfel, singura nostalgie care macină personajele e aceea a imposibilităţii de a aparţine unui loc sau unui suflet, dar şi imposibilitatea libertăţii: „Părţile necunoscute ale poveştii deveniseră într-un fel singurul ei refugiu şi singura ei libertate. Faptul că nimeni nu cunoştea toată povestea. Mie îmi spusese doar câte ceva din ea, pentru că ştia că voi dispărea la fel de brusc precum apărusem, din trecutul cu care ea reînnodase legătura.” (p. 163) Elena ştie că ştergerea memoriei e o iluzie, de aceea orice loc, oricât de liber de constrângeri fizice sau mentale, ar putea fi, iar şi iar, o nouă Piazza Bucarest, adică o jertfă amintitilor menite să fie (ne)uitate.

Arta de a scrie despre memorie

Textul romanului e cu atât mai captivant cu cât nostalgia nu aparţine doar Elenei sau lui Scott, ci e, întâi de toate, reflecţia celui care scrie povestea, fiul vitreg al lui Scott. Absenţa legăturii directe de rudenie cu Scott, ca fiu dintr-o altă căsătorie a fostei soţii, după cum şi formaţia de scriitor îi conferă luciditatea, glacialitatea, dar şi empatia necesare cât să observe felul în care sunt plămădite sufletele a doi inadaptaţi. Nu întâmplător transformă Jens Christian Grøndahl acest text într-un fel de metaroman exilic. La urma urmei, scriitorul e primul exilat din propria sa poveste, indiferent că ea îşi continuă sau nu drumul dincolo de realitatea ficţională. Fiul vitreg nu cunoaşte nici Bucureştiul şi nici nu e realmente un martor, ci mai degrabă un confesor. A scrie e un mod nu de purificare, căci fiul-scriitor nu e deloc un subiect al purificării, ci mai degrabă al clarificării: „Problema cu a începe cu finalul este că personajele sunt reale; ele nu s-au terminat. Cine să fie personajul principal? Scott sau Elena? Depinde de mine? Sunt la fel de vii amândoi. Încerc să fac diferenţa dintre personaje şi povestea pe care o am de spus despre ei, dar nu ajută la nimic, căci povestea nu are acelaşi final pentru fiecare în parte.” (p.29-30) Astfel, scurta poveste personală, familială, pe care acest fiu o include e, în fond, un pretext auxiliar pentru umplerea unor goluri menite să limpezească privirea celui care scrie asupra personajelor sale. De altfel, poveştile întortocheate pe care le urmăreşte şi le transcrie acest scriptor privat de nume sfârşesc ele însele în nişte potenţialităţi. Întoarcerea acasă a lui Scott, ca o promisiune făcută unei intuiţii şi nicidecum ca loialitate faţă de „acasă”, dar şi conştiinţa dureroasă a Elenei care simte inutilitatea întoarcerii se topesc, în final, în spaţiul glacial şi neutru al Italiei. Aici, în acest ultim popas al romanului, rigiditatea şi duritatea memoriei universale, istorice se contrapune fluidităţii memoriei subiective, care depăşeşte, inevitabil, spaţiul limitat al paginii scrise, întru trăirea nemediată ficţional a vieţii înseşi. De aceea, romanul nu e atât o simplă dare de seamă cu titlu de arhivă personală şi cu pretenţia obiectivităţii, cât, mai degrabă, o înşiruire permanentă de întrebări în care se simte nu doar pulsul personajelor sau al scriptorului, ci al însuşi cititorului prins fără scăpare în închisoarea nostalgiei.

Gianina Druță

Gianina Druţă

Mai multe articole de