Un schior de cursă lungă

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: , ,

Publicat în May 06, 2015 , o comentarii

Lavinia Braniște, Escapada, București, Editura Polirom, 2014, 215 p.

 

Într-o anchetă a site-ului Bookaholic, câțiva dintre scriitorii notabili de proză scurtă contemporană sunt întrebați care sunt provocările scrierii acestui gen. În concluzia răspunsului său, Mihai Mateiu spune: „Sunt multe provocări – dacă mă gîndesc la toate, încep să văd proza scurtă ca pe un sport extrem”. Și are dreptate. Prozatorul genului scurt e asemenea schiorului de performanță. Trebuie să stăpânească arta scrisului la fel ca schiorul arta lunecării pe zăpadă. Îi e interzis să se abată de la traseul literaturii în aceeași măsură în care schiorului i se impune să respecte traseul montan. Însă pentru ca rezultatul să fie unul izbutit, iar prozatorul și schiorul niște fruntași ai domeniilor lor, spectaculosul este un nelipsit al celor două reprezentații. Cu alte cuvinte, scriitorul de proză scurtă, spre deosebire de romancier, nu-și permite abateri de la firul narațiunii, nu poate tărăgăna cititorul în descrieri, nu poate lăsa spații detensionate, nu-și îngăduie evadarea din lumea construită (oricât de obiectivă ar fi perspectiva narativă), el trebuie să fie mereu acolo și să-și captiveze cititorul prin acrobații de saltimbanc.

Lavinia Braniște a înțeles acest lucru încă de la primul volum de proză scurtă, Cinci minute pe zi (2011). Cu Escapada (2014), însă, intră în sfera prozatorilor cu tehnici rafinate ale scrierii. Lumea evocată de ea e guvernată de absurdul și banalul unei Românii în care oameni de pe stradă, din autobuz, din multinaționale, de pe banca de așteptare de la cabinetul de psihologie sunt identificabili în panoplia de personaje a scriitoarei.

 

Pseudo-acțiunea ca strategie narativă

Dacă Oamenii lui Mihai Mateiu (pe care nu întâmplător l-am evocat în primul paragraf) sunt puși aproape întotdeauna față în față cu o experiență limită traumatizantă, care transformă firescul acțiunii într-un eveniment excepțional, locuitorii Escapadei, niște inadaptați social, care nu trăiesc emoția potrivită („nu simțea niciodată emoția adecvată, le rata constant”), nu știu cum să reacționeze în anumite situații și își guvernează întreaga viață în funcție de imperativul spaimei („A inundat-o spaima, nu de ce era dincolo de poartă, ci de ce era dincoace, de singurătatea ei de om care nu știe de unde să apuce lumea. Care nu se descurcă în situații.”), sunt niște personaje plate, față în față cu un spectacol prozaic. Clipa fatală intră într-o așteptare infinită, iar închierea acțiunii e mereu amânată. Luăm ca exemplu în acest sens prima proză a volumului, Înăuntru nicio muscă. Alex, profesor de română la gimanziu, hotărăște să-și dea demisia printr-un mail după ce constată că nu a fost remunerat corespunzător. În loc de o rezolvare a unei așa-numite intrigi, poza de final ne arată un Alex care caută cutia imprimantei pe care și-a rezervat-o din Media Galaxy.

Și dacă credeam că putem vorbi de o miză generatoare de intrigă și implicit de acțiune în cazul prozei Laviniei Braniște, O sută opt, AXN Crime, Bob conducea spre casă, Natalia a răspuns imediat sau Începătorii vin ca dovezi evidente ale absenței acesteia. Personajele povestirilor evocate, precum majoritatea celor din volum, comunică cu ceilalți prin small talk-uri (de tipul: „- Noi nu știm cum să gestionăm capitalismul./- Nu e vorba de capitalism, e vorba că ea e nesimțită.), se întorc mereu în trecut, plecând de la un fapt/ o situație/ un gând din prezent, însă le lipsește rațiunea de a fi. Sunt ca niște actori ce trebuie să pună în scenă un scenariu absurd. Naratorul vorbește despre ele, le descrie („Dar el [tatăl] nu era cu Dumnezeu, zicea Dumnezeu dintr-o inerție culturală, zicea Dumnezeu ca să fie în rândul lumii.”), dar ele nu se dezvoltă, nu ajung să fie altele decât cele conturate de narator. Din platitudinea personajelor, așadar, rezultă și impresia de (pseudo)acțiune care se continuă la infinit, dar și senzația cititorului de a vedea același personaj în contexte diferite și de a aștepta un „altceva” mereu departe și mereu ascuns.

 

Diverse obiecte […] își schimbau locul

Un mare rol în tot acest reality show al Escapadei îl au fără îndoială personajele. Descriși prin obiceiurile lor, prinși mereu între timpul relatării și timpul evocat, oamenii Laviniei Braniște au potențialul de a face din autorul unui volum de proză scurtă un schior de cursă lungă pe tărâmurile literaturii. În Tatăl meu mă aștepta la gară, protagonista își face cruce cu limba, se uită la poze vechi și povestește întâlnirile cu tatăl ei. „Da, lumea avea impresia că suntem fericiți. Dar când ajungeam acasă, numai eu știam…”, spune mama. În vreme ce ea și mama ei făceau mereu aceleași lucruri, „de fiecare dată când veneam acasă, diverse obiecte, printre care și mobile, își schimbau locul”. În Bob conducea spre casă, Bob se plimbă cu Benji (câinele) pe aceeași plajă unde venea odinioară cu Mara. Era revelionul și el „avea un set de ritualuri pentru noaptea asta, pe care le păstrase din copilărie și le făcea din reflex: arunca ceva vechi, își vâra banii în buzunare, umplea o găleată cu apă…”. În Ea și Lili, babei (personaj numit așa încă din tinerețe), rămasă singură după moartea moșului în casa de la Sebeșel, „îi plăcea să doarmă în a patra cameră, ultima, cea de la șosea, care-i dădea senzația că umple casa” și dădea radioul tare „pentru ca vecinii să aibă impresia că e lume la ea”. De remarcat aici ar mai fi și faptul că efectul de habitudinal obsedant e dat mai ales în relație cu obiectele, spațiile sau animalele din jurul personajelor centrale. De pildă, în Bob conducea spre casă, dacă Bob reface traseul pe care se plimba odinioară cu iubita lui, Benji aduce un pescăruș mort în gură și e astfel un factor destabilizator al rutinei în care e instalat protagonistul.

 

Detaliul ca acrobație

Tot pe linia conturării de personaje spunem despre Lavinia Braniște că e un scriitor cu o afinitate pentru situații banale. Însă prin frizarea absurdului, acestea devin spectaculoase. Iar când spunem „spectaculoase”, nu ne referim la un raport estetic cu textul, ci mai degrabă la acel amestesc de expresivitate, atenție la detalii și vizual necesar unei povești care aspiră la statutul de literatură. În Tatăl meu mă aștepta la fântână, de pildă, protagonista plătește pe internet pentru a-și realiza arborele genealogic complet. Ea vrea să-și cunoască originile deoarece vrea să găsească ceva notabil de menționat la aniversările noilor cunoștințe. Stabilește o întâlnire cu tatăl ei pentru a-i cere o mostră de salivă destinată analizelor, însă nici nu se întâlnește bine cu el și pleacă, lăsându-l nedumerit în urmă. Demnă de amintit aici e și Începătorii, o poveste unde protagonista, o chiriașă a unei femei în vârstă, vede cum „tanti” aduce un câine într-o pungă, cum tanti „avea pregătite lângă cuier niște pungi cu șnururi improvizate de ea și-i invita pe toți să se încalțe peste pantofi” sau cum Ionuț, băiatul de zece ani, meditat de ea la franceză, dădea cu aspiratorul deoarece „tanti era convinsă că bărbații sunt împuțiți încă de la vârste fragede și n-ai cum să lupți cu asta”.

Observăm astfel că, deși prozele Laviniei Braniște sunt niște contemplări pe marginea nimicului (comparat în mod clișesic cu nimicul vieții de zi cu zi), ele reușesc să atragă privirile și păstrează viu interesul cititorului pe tot parcursul Escapadei prin intermediul pseudo-acțiunii ca strategie epică, a obiectivării perspectivei narative, a atenției acordate detaliului literar și, mai ales, datorită valorificării acelui amestec de bine și rău ce se află la oamenii adevărați.

Amalia Cotoi

Amalia Cotoi

Mai multe articole de