Le cinéma comme une bête // Micuțul Quinquin / P’tit Quinquin @TIFF 2015

De . Categorii: Cronici, Doar online, Film

Etichete: , ,

Publicat în June 03, 2015 , o comentarii

Regia: Bruno Dumont

An: 2014

P’tit Quinquin a fost proiectat la TIFF sub forma unui film-maraton de 3h și jumătate, dar este, de fapt, o miniserie în patru episoade, făcută de Bruno Dumont pentru canalul franco-german Arte. Difuzată pentru prima dată în septembrie 2014, a fost selecționată la secțiunea Quinzaine des réalisateurs a Festivalului de la Cannes. Chiar și luând în considerare convențiile mediului (TV) și ale formei (serial criminalist), P’tit Quinquin e o pasăre rară, rezistă încadrărilor. De un singur lucru poți fi sigur din primele 15 minute: P’tit Quinquin pastișează genul criminalist și serialul de comedie. Din păcate, ăsta e singurul lucru pe care îl știi cu certitudine și la finalul seriei.

678186-p-tit-quinquinPrimele două episoade, L’bêt’humaine și Au cœur du mal, sunt studii în comedie. Mai multe tipuri de comic converg pentru a oferi unele dintre cele mai senine și irezistibile secvențe de umor la care am asistat vreodată.

O crimă odioasă este descoperită într-o comunitate mică de țară. Un corp ciopârțit se află în interiorul unei vaci moarte, într-un buncăr în care nu există nicio șansă ca vaca să fi putut intra pe căi fizic posibile. Primul indiciu că avem de-a face cu o comedie e improbabila replică ce-l face pe Locotenetul Carpentier să-l invoce pe Émile Zola la fața locului crimei: În interiorul vacii se află sânge de om. Destul de rapid transpare și faptul că cei doi detectivi veniți în provincie să investigheze cazul, Comandantul Van der Weyden și Locotenentul Carpentier (jucați formidabil de doi actori neprofesioniști), nu sunt deloc departe de desenele animate, sau de personajele din filmele franceze cu polițiști proști. Incompetenți și ineficienți în investigație, detectivii se angajează într-un comportament extravagant. Nu degeaba părțile lor conțin cele mai multe „gags”. Cel mai amuzant dintre aceste gags trebuie să fie condusul mașinii locotenentului: la începutul seriei, Carpentier își exprimă plăcerea de a conduce o mașină: Mă simt mai sigur pe mine când sunt pe patru roți, dar pe două roți e cel mai bine. Spre finalul serialului îl vezi pe Carpentier conducând literalmente mașina pe două roți, tocmai în mijlocul uneia dintre cele mai dramatice secvențe ale filmului.

Pastișând în același timp genul criminalist și comedia, Micuțul Quinquin amintește, de departe, de Fargo (1996, r. Frații Coen) și Bad Leutenant (2009, r. Werner Herzog). Se apropie de Fargo prin structura schematică tipizată a personajelor, amuzante numai la distanță de drama filmului, dar niciodată suficient de amuzante încât să devină caractere goale. Iar din Bad Leutenant împrumută insolența de a dezumfla drama și gravitatea violenței crimei printr-o perspectivă marginală de tipul „punctul de vedere al iguanei”.

Ultimele două episoade, L’diable in perchonne și Allah Akbar! devin însă din ce în ce mai grave. Crimele continuă să se petreacă, corpurile sunt mutilate, pământul se acrește, realitatea are tot mai puțin sens. O senzație de rău augur își face simțită prezența, dincolo de faptul că intervenția diavolească părea până în acest punct un simplu artificiu al detectivilor de a-și justifica eșecul în investigație.

Dacă primele două părți au operat în interiorul convențiilor clasice pentru a le dezmembra și expune, al patrulea episod pare a contesta inclusiv operația de deconstrucție anterioară. Necazul spectatorului e că nu-și poate da seama ce se pune în loc, afară de amintita senzație de rău augur prevestind nu se știe ce.

Maria Pozsar

Mai multe articole de