Ultima bandă a lui Miguel/ Noche @TIFF 2015

De . Categorii: Cronici, Doar online, Film

Etichete: , ,

Publicat în June 07, 2015 , o comentarii

Regia: Leonardo Brzezicki

An: 2013

Senzualitatea sufocantă a unei păduri tropicale, tristețea unei sonate de Beethoven și po(i)etica unei sinucideri sunt clapele pe care Leonardo Brzezicki apasă cu siguranța unui auteur în devenire în primul său lungmetraj, Noche (2013). Partitura filmului este de la un cap la celălalt infuzată de obsesia beckettiană pentru valențele recuperatorii ale sunetului înregistrat, împletită cu ritualul filmării naturii în cel mai tarkovskian mod cu putință. Cât despre valoarea unui minut de liniște, aceasta este o lecție pe care Brzezicki a luat-o, fără îndoială, de la Godard, în ciuda faptului că miza nu este nici pe departe experimentală în cazul lui Noche, ci de creare a unei atmosfere.

Indubitabil, Noche este un film de atmosferă, iar acest lucru i-a reușit lui Brzezicki tocmai prin renunțarea, în mare parte, la cuvinte. Subiectul însuși impunea această măsură: după sinuciderea prietenului lor Miguel, șase prieteni se reunesc într-o locuință izolată, aflată în inima unei păduri tropicale din Argentina – locul în care Miguel a trăit mai multă vreme înainte de a se sinucide și în care a înregistrat, cu ajutorul unui reportofon, toate detaliile, atât ale stărilor sale din acele zile, cât și ale vieții pădurii aflate în apropierea sa. Acesta își înregistrează nu numai propria sa voce, o voce obosită, de o senzualitate thanatică, dar, dintr-o pornire borgesiană de catalogare a propriului univers, Miguel, aidoma unui Funes din epoca reproducerii mecanice, imortalizează deopotrivă sunetele produse de bătaia vântului și de trilurile păsărilor, cât și pe cele produse de propriul stomac după o înfometare de 24 de ore, iar „banda lui Miguel” se încheie cu sunetul ultim capturat de reportofon, și anume focul de armă care e menit să-i sfârșească viața.

Prietenii lui Miguel desfășoară un travaliu recuperatoriu al existenței lui Miguel, din care reies laolaltă angoasele, regretele și autoînvinovățirile. Acestea sunt sugerate printr-o atenție acordată posturilor corporale ale personajelor, gesturilor de lamentație făcute în singurătate, gândurilor nespuse, privirilor pierdute, aflate în căutarea unei explicații, ce nu va veni, însă, niciodată. Nici cei șase prieteni, nici spectatorii care vizionează acest film nu vor afla niciodată motivul pentru care s-a sinucis Miguel. Dar, în timpul doliului pentru cel care s-a sinucis, motivele capătă o importanță redusă, iar interesul este comutat pe înțelegerea prietenului mort, pe retrăirea emoțiilor acestuia, toate ducând, în același timp, spre o mai bună înțelegere a sinelui și a abisurilor personale.

Abisalitatea personajelor cuprinde și latura lor sexuală, abordată dintr-o perspectivă extrem de frustă și complet lipsită de sentimentalism. Nu întâmplător, protagonistul Miguel – o absență, prezentă de-a lungul filmului prin înregistrările făcute, este homosexual, iar scenele de sex (deopotrivă hetero- și homosexuale) sunt filmate cu același ochi, fiind văzute mai degrabă ca o descătușare fizică a tensiunilor psihice la care personajele sunt supuse în acele zile de descensus ad Inferos, fapt care justifică absența oricărei urme de erotism în acest film.

Vocea lui Miguel, redată în permanență de un amplificator enorm, acompaniază pelicula aproape tot timpul, întreruptă fiind doar de repetiția obsesivă a Sonatei Lunii, a cărei alăturare cu imaginea cutremurător de frumoasă a unui cal alb aflat la liziera pădurii într-o noapte înstelată, arată că regizorul știe să folosească simboluri adânc înrădăcinate în mentalul colectiv. Dar la fel de bine știe să activeze trăiri foarte puternice prin aducerea în prim-plan a unor simboluri idiosincrasice. De pildă, scena în care mai mulți câini se înfruptă cu sălbăticie dintr-un pui fript aflat pe masa din curte, ocupând astfel locul celor șase prieteni care luaseră până de curând prânzul, este o scenă memorabilă care nu-și poate găsi interpretarea decât prin filtrul sensibilității fiecărui spectator în parte.

Leonardo Brzezicki nu este doar un regizor, ci un arhitect al vizibilului. Finalul lui Noche, pe care nu îl voi divulga, spre deliciul spectatorului care nu a vizionat pelicula încă,o dovedește cu prisosință.

*Dedic acest articol memoriei prietenei mele, Raluca, plecată de bunăvoie dintre noi în urmă cu 4 ani. Mi-aș dori să ne fi lăsat și ea o bandă înregistrată.

Cristina Popescu

Johnny Cash mi-a salvat, nu o dată, viața, Proust m-a învățat să o văd, iar Cortázar – să o înțeleg. Vara visez la Alabama lui Harper Lee, iarna – la Rusia lui Pasternak. Ascult operă italiană cu sfințenie și muzică simfonică cu pasiune, iar când toate contrariile care mă caracterizează amenință să iasă din matcă, scriu. I-am făcut pe toți să creadă că scriu despre ceea ce citesc, dar adevărul este că scriu, în realitate, numai și numai despre mine.

Mai multe articole de