Sentimentul unui sfârșit

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: , ,

Publicat în June 26, 2015 , o comentarii

Ce se întâmplă cu amintirile pe măsură ce timpul trece şi în ce fel reuşeşte memoria să construiască, piesă cu piesă, povestea propriei vieţi? Personajele lui Barnes ne spun că tinereţea, o vreme a construcţiilor despre viitorul nostru, lasă loc maturităţii târzii şi, totodată, ne împinge să reconstruim poveştile altora. Odată cu vârsta, fiecare detaliu este chestionat, cântărit, plasat cu minuţiozitate, astfel încât trecutul să capete coerenţă. Însă cum legăm trecutul altora de al nostru, care sunt punctele de legătură dintre vieţile unora şi altora şi, mai ales, ce înseamnă moartea? O serie de teorii şi demersuri de înţelegere a acestor întrebări, transpuse într-o naraţiune şarmantă, cu ritmul ei domol, constituie scheletul romanului Sentimentul unui sfârşit (ed. Nemira, 2013).

Conjugările verbului a trăi & recurenţa thanaticului

Gândit ca o metaficţiune la persoana întâi unde protagonistul este şi narator, Sentimentul unui sfârşit desface şi întoarce pe toate părţile viața lui Tony Webster, personaj ajuns în momentul narării la etapa comodă a pensiei. Pretextul unei autoanalize se bazează pe o critică primită cu mult timp în urmă, conform căreia toate reacţiile şi acţiunile protagonistului s-au bazat până atunci pe un principiu al autoconservării (alias laşitate). O replică aruncată de un personaj la un moment dat în trecut, odată rememorată, răstoarnă și reconfigurează întregul ansamblu de conjugări ale verbului a trăi. O metodă psihologizantă este aplicată epocii Adolescenței printr-o serie de judecăți, făcute la persoana întâi, deși nu este neapărat clar dacă funcția acestora (față de cititor) este una persuasivă sau dacă e doar o capcană întinsă în plasa narativului. Pretext și procedeu narativ, rememorarea adolescenței face din timp un lucru personal, un secret, o dimensiune la care doar cei inițiați au acces. În ce măsură într-adevăr trăiesc și cei de cealaltă parte a baricadei? La vârsta de douăzeci de ani, conjugarea verbului a trăi se prezintă ca fiind una exclusivistă, căci tinerii identifică Viaţa cu Literatura. Ușor clișeizant și ludic totodată, pentru tinerii din roman totul se valorizează numai dintr-o perspectivă filosofic-speculativă, iar evenimentele şi persoanele se judecă după gradul Relevanţei. Jocul cu principii și concepte de filosofie și teorie a literaturii, dar și specularea narativității, țin de aspectul postmodern al prozei lui Barnes.

Un al doilea element recurent, pe lângă perechea Viață-Timp, e încercarea de definire a „thanaticului” ce se prezintă sub forma unei diagnosticări (celebre, de altfel): omul este bolnav de moarte. Primul simptom al sfârşitului apare atunci când un coleg de şcoală absolut banal, Robson, este găsit spânzurat. Grupul celor patru prieteni – Colin, Alex şi Tony, împreună cu noul membru, Adrian, problematizează sinuciderea dintr-o perspectivă filosofică. Constatând cu dezamăgire că Robson nu se ridică la nivelul Literaturii (cât de uncool, el nu avea stofă de Eros & Thanatos), ei conchid că „gestul lui fusese nefilozofic, autosuficient şi neartistic – cu alte cuvinte, nepotrivit” (p. 22). Incidentul, aparent nesemnificativ, îşi dovedeşte gravitatea peste câţiva ani, odată cu sinuciderea total neașteptată și aparent nemotivată a membrului alfa al grupului (al doilea simptom). Moartea lui rămâne multă vreme o nebuloasă ce va exercita mai apoi, după jumătate de secol, o atracţie pentru Tony, materializându-se în acea Expediţie de Căutare a Adevărului nerealizată în tinereţe, dar devenită necesară la vârsta când totul poate fi pus la îndoială. Tehnic vorbind, motivul misterios al acestei sinucideri traversează întreg romanul, menține tensiunea și motivează continuarea autoanalizei.

Sub cupola adolescenței se pune în discuţie viaţa ca un dar nesolicitat şi dreptul de a renunţa la ea. În mod intelectualist-pesimist, scriitorul face din personajele sale niște simpli Supravieţuitori ai Vieţii şi ai Istoriei, prinși într-o stare plictisitoare (nici victorioşi, nici învinşi), dar care vor contribui, inevitabil, la construirea Istoriei. Însă e vorba de o Istorie prin excelență fragmentară, deformată, alcătuită din frânturile de amintiri, printr-un proces mediat de Memorie – un mecanism atât de nesigur şi părtinitor, suspectat constant în discursul din roman. La Barnes, morţile celorlalţi, retragerea lor din Istorie, par să aibă, câteodată, un sens al demnităţii, „ieșirea din scenă” fiind totuşi bine ancorată în timp (empiric, prin memoria și amintirile celorlați, de care eul are nevoie pentru a-și dovedi existența). În schimb propria viaţă (a protagonistului) este marcată de semne prevestitoare şi pregătitoare ale dispariţiei – testamentul, relaţiile bune cu ceilalţi, prevenirea bolii Azheimer & co.

Viaţa ca dosar incomplet – nevoia de martori & dovezi. Analizez, deci exist

Partea a doua a romanului dă cărțile pe față cu o întrebare retorică, menită să marcheze trecerea de la o analiză problematizantă a trecutului către una, declarat mai domolită, a prezentului: „În a doua parte a vieţii te mai aştepţi să te mai şi odihneşti, nu?” Însă nici această jumătate de carte nu este lipsită de indicii și capcane, plasate cu precizie. Barnes foloseşte deseori ironii pentru a schimba pistele oferite, iar teoriile sale, într-o primă fază simpliste şi naive, sunt vârful de aisberg al întrebărilor serioase, în adâncimea cărora autorul pătrunde încet şi pe ocolite, să nu cumva să producă vreo fisură prea mare sau prea bruscă.

În această manieră ne face să ne întrebăm ce anume ne permite să fim siguri că poveştile celorlaţi nu ameninţă ori contestă propria poveste a vieţii. Or, confruntarea dintre ele ne aminteşte că „viaţa noastră nu e viaţa noastră” (p. 113), ci doar o selectare a amănuntelor ce convin. În căutarea unei coerenţe şi a unei variante sigure, personajul Tony arhivează cu grijă documente, amintiri şi persoane capabile să îi confirme parcursul existenţial. Fisura apare printr-un artificiu metanarativ, mai exact prin apariţia unui jurnal, cel al lui Adrian, confiscat de Veronica (prima iubită a lui Tony, care îl părăseşte pentru Adrian). Un nou punct de vedere, inaccesibil, schimbă întreaga reţea logică a personajului, aducând în scenă noi detalii, scene şi personaje aflate până atunci în umbră. Barnes inserează tacticos câte un element ameninţător, fiecare parţial cunoscut protagonistului, elemente care au rolul de a destrăma autoficţiunea şi de a o reconfigura după noi date. Tony Webster îşi vede viaţa ca dosar incomplet, iar personajele, amintirile, documentele, toate acestea stau drept martori şi dovezi în procesul de analiză existenţială. Martorii îi afirmă sau infirmă rostul, dar chiar şi negarea este mai bună decât absenţa vreunei mărturii. Dovezile vin în completarea memoriei deficitare şi sunt la fel de necesare. Discursul are un ton puternic detectivist, punând la îndoială aproape orice – în afara analizei în sine, a vocii care confirmă existența unui vorbitor după modelul „gândesc, deci exist”.

După adunarea probelor şi interogarea martorilor, procesul se încheie cu o suspendare. Barnes nu ne oferă satisfacţia de a primi un răspuns la întrebările cheie ale vieţii. Astfel, în final, protagonistul – acuzat că nu înţelege, că niciodată nu a înţeles – îşi dă seama de sensul ecuaţiei vieţii. Scurtă, enunţiativă, oarecum vagă. Viaţa este acumulare. Dar este şi răspundere. „Iar dincolo de ele”, scrie Barnes, „există tulburări. Există tulburări grave.” (p. 175) Răspunsul evită întrebarea, o tehnică ce susține, până la urmă, atmosfera ambiguă și diletantă de pe parcursul romanului.

Simina Răchiţeanu

Pe lângă satirele nordice și umorul negru, care îmi plac la nebunie, mai am pasiunea asta pentru ficțiunea despre patologic (carte, film, muzică - you name it). Un hobby preferat: traducerile literare din norvegiană, proză&poezie.

Mai multe articole de