Timbuktu @TIFF 2015

De . Categorii: Cronici, Doar online, Film

Etichete: , ,

Publicat în June 03, 2015 , o comentarii

Regia: Abderrahmane Sissako

An: 2014

Astă seară, ieșind de la Timbuktu, am refuzat să vorbesc despre film. Cumva, mi se părea insolent să încep să mă gândesc la cum m-a influențat pe mine filmul, folosindu-i pe ei, subiecții lui, drept cărăuși ai sensibilizării mele, deopotrivă spre tragic și spre comic, față de opresiunea impusă de legea islamică Șaria. Astăzi dimineață, însă, mi-am venit în fire, dându-mi seama că toate știrile despre abuzurile din Timbuktu – și au fost destule – nu m-au făcut nici măcar să caut pe o hartă a lumii locația orașului, darmite să mă gândesc la rezistența cotidiană a populației islamice ocupată de militanții islamiști. Așa că, îmi place sau nu, orice mod de a aduce spectatori acestui film are o importanță deloc neglijabilă.

Timbuktu este o reacție cinematografică extrem de nuanțată la problema terorismului religios. Reușește să fie, în același timp, de o detașare emoțională critică apropape brechtină, dar folosind un repertoriu de tehnici estetice ce obțin o imagine insuportabil de frumoasă. Pentru Sissako, estetica înseamnă distanță emoțională. Filmul te desfată și te amuză împotriva voinței tale de spectator conștient de gravitatea temei tratate, dar își sabotează constant potența de manipulare a sensibilității privitorului în fața suferinței personale a subiecților oprimați.

thumbnail_20082Legea Șaria a fost impusă în Timbuktu, unul dintre orașele foarte importante ale statului african Mali, în 2012, când grupuri de rebeli islamiști (Ansar Dine, AQIM) profită de climatul de conflict civil din Mali pentru a ocupa provincia. Șaria este o un sistem legal islamic ce regularizează toate aspectele vieții sociale și personale, prevăzând pedepse severe ofensatorilor legii: biciuirea, lapidarea pentru adulter și amputarea pentru hoție. Personajele sunt plasate în acest context, înainte de reocuparea orașului de către forțele militare maliene și franceze în 2013.

Toate semnele că tema filmului este terorismul sunt prezente din primele secvențe – mutilarea statuetelor de lemn folosite pe post de ținte, alegoria vânării căprioarei; totuși, îți ia ceva timp să te dezmeticești din admirația pentru imposibila frumusețe lirică a imaginii. Prima întrebare la care filmul te obligă este – de ce e atât de plăcut?, a doua – de ce e atât de amuzant? – întrebări neliniștitoare pentru că te confruntă cu o perspectivă nuanțată asupra terorii religioase, care include banalul cotidian, motivațiile, aspirațiile și eșecurile personale ale teroriștilor, destabilizând optica duală simplificatoare de tipul teroriști iraționali – victime inocente. Prima reacție a cuiva obișnuit cu acest tip de vedere la secvența în care unui ostatic i se oferă, cu grijă, ochelarii de vedere, medicamentele prescrise de medic și o ceașcă de ceai, după ce fusese plimbat prin deșert cu ochii acoperiți, este într-adevăr, râsul involuntar. Ridicolă e și discuția pasională dintre un grup de acoliți tineri despre echipele de fotbal mondiale, în condițiile în care tot ei confiscă mingile de fotbal astfel încât tinerii din oraș să nu mai poată juca sportul lumesc. Dar umorul filmului nu vine numai din contrast și inadecvare. Un lider spiritual din comunitate, întrebat cu genuin interes de către un extremist de ce nu apără războiul sfânt, răspunde: Îmi fac mie însumi Jihad în fiecare zi. Nu mai am timp să fac Jihad altora.

sendung-vom-30112014-timbuktu-102-_v-standard368_32f578Profund emoționantă este o scenă în care mai mulți tineri joacă o partidă de fotbal cu o minge imaginară. Minute bune camera urmărește dinamic pasarea balonului, muzica exaltă, iar totul se sfârșește alegoric în transformarea meciului în exerciții de sport individuale când apare mașina de patrulă a miliției. Aceasta este cea mai elocventă scenă despre rezistența populației civile a orașului în fața legii extemiste. Dar nu ți se lasă același răgaz de exaltare și empatie în cazul oamenilor pedepsiți pentru diverse crime (cineva a cântat, o femeie a stat în aceeași cameră cu un prieten bărbat, o altă femeie a refuzat să poarte mănuși în timp ce vindea pește) prin biciuire sau lapidare. Scena cuplului îngropat până la gât în nisip și lapidat e servită crud, muzica lipsește, editarea e uscată, simplă, scurtă, vine ca un șoc, din sala de cinema se aude un Aaaaa! colectiv speriat și apoi cut sec la următorul cadru din alt fir narativ.

Timbuktu a participat în competiția pentru Palme d’Or în 2014, a câștigat un număr record de premii César (echivalentul francez al premiului Oscar), iar în 2015 a participat și în competiția Academy Award pentru cel mai bun film străin, fiind primul candidat la Oscar din istoria filmului mauritan. Chiar dacă pare a fi „yesterdays news” Timbuktu continuă să fie relevant tematic și tehnic și e absolut necesar să fie considerat undeva în top 3 cele mai importante filme ale anului 2014.

Maria Pozsar

Mai multe articole de