Tribunal/ Court @TIFF 2015

De . Categorii: Cronici, Doar online, Film

Etichete: ,

Publicat în June 02, 2015 , o comentarii

Regia: Chaitanya Tamhane

An: 2014

Prezența filmului de debut al regizorului indian Chaitanya Tamhane în secțiunea Supernova la TIFF e motivată de popularitatea lui la festivalurile internaționale, fiind debutul-mamut al anului 2014, în ceea ce privește numărul de premii câștigate. Pe bună dreptate, Court e o producție irepetabilă, un film anti-dramă legală, de o specificitate culturală indiană naturalistă, plurilingv, lansând o critică politică sensibilă și subtilă, și beneficiind, în același timp, de o lustruire estetică minuțioasă, dar discretă.

Nucleul dramatic al filmului nu e deloc simplu, dar nu este nici mai important decât restul poveștilor conexe. Acuzatul, profesor, „poet al poporului” și activist, este arestat în mijlocul unui performance de stradă și închis pentru o perioadă nedeterminată pe durata procesului care pare a se lungi la infinit. Conform secției de poliție, culpa lui constă în instigarea la suicid printr-un cântec. Avocatul său, specializat în apărarea drepturilor omului, încearcă o abordare rațională a cazului, bazată pe bun simț contemporan și principii progresiste. Procurora își fundamentează acuzația pe contextualizarea vieții acuzatului, din perspectiva căreia, crede ea, poetul e un pericol public. Cazul devine din ce în ce mai slab sub privirea strictă a judecătorului, dar concluzia ultimă a poveștii este că, în ciuda faptului că niciun abuz direct nu este comis, statul se folosește de vulnerabilitățile unui sistem birocratic aglomerat și impresionist pentru a reprima potențialități de instabilitate politică.

În prima jumătate de oră, spectatorul occidental ar putea fi tentat să creadă că Tribunal este un film despre violarea drepturilor la liberă exprimare în India. Cred că acest punct de vedere este valabil numai pentru sensibilitățile democatice vestice. În fapt, Tribunal se angajează într-o critică sistemică mult mai vastă, care face însă foarte dificil de identificat vinovatul. Un fapt e lăsat să se vadă clar: sistemul juridic indian e sufocat de numărul de cazuri, amânări nesfârșite, legi depășite și de neprofesionismul organelor de poliție. Conform publicației Bloomberg, „în 2013 existau în India 31,367,915 de cazuri deschise”, ceea ce ar face ca „dacă toți judecătorii națiunii ar audia 100 de cazuri pe oră, fără pauze, ar dura 35 de ani ca sistemul să ajungă la zi”. Drept consecință, acuzații aflați în așteptarea verdictului sunt închiși, uneori pentru zeci de ani, fără ca vinovăția să le fie dovedită.  Astfel, revenind la film, secvența de ruptură diegetică în care judecătorul amână audierea pentru că martora se prezintă în sala de tribunal îmbrăcată într-o bluză fără mâneci e tot atât de importantă ca secvența în care se dovedește faptul că ofițerul de caz a „angajat” un martor fals, sau că a condus o percheziție fără mandat.

Scenele din sala de judecată sunt terne, insuportabil de comune. Singurul punct de intensificare emoțională e oferit aici ca indignare la câte-un monolog al procurorei care invocă vreo lege de secol 19 și o aplică mecanicist la cazul poetului și de neputința avocatului de a ține piept presiunii sistematice cu argumente ale bunului simț. Prin contrast – și după mine, aici filmul devine remarcabil – atenția spectatorului e direcționată înspre secvențele în care fiecare dintre personaje obține o felie de film personal naturalist. Ciudățenia se strecoară, așadar, în film abia în momentul în care îl poți vedea pe avocat ascultând jazz în mașină sau pe procuroră scoțându-și familia la teatru. Fiecare dintre actorii procesului par a avea o parte de vină, dar ochiul critic e suprasensibil la umanitatea fiecăruia. Pe lângă sistemul juridic și încăpățânarea retrogradă a statului de a continua hărțuirea activistului, sunt ridicate o seamă de alte probleme, printre care condițiile de muncă ale muncitorilor foarte săraci și terorismul sectarist.

Și din punct de vedere formal, Tribunal își merită aprecierea primită. Tehnic, nimic nu sare în ochi, nimic nu e prea experimental, cadrul funționează după regulile clasice realiste. Remarcabil e însă că editarea este pe de-a-ntregul justificată conceptual în subiectul filmului. Spre exemplu, scena sălii de tribunal în întuneric care, convențional, ar trebui să marcheze finalul filmului, nu e ultima scenă tocmai pentru că, în mod evident, „procesul” nu are șanse să fie încheiat curând și, în fond, sala de tribunal nu mai poate fi considerată un spațiu dramatic al dreptății.  Ar mai trebui menționat, ca o notă despre producție, că toți actorii sunt neprofesioniști, opțiune care, în opinia regizorului, asigură naturalismul jocului.

Țin să mai subliniez că Chaitanya Tamhane nu se anunță ca un regizor politic în sensul tare al cuvântului: „Temele politice au fost greu de ingorat când făceam research pentru film și, în orice caz, toată arta este politică, chiar și decizia de a face un film de mindless comedy.”

Maria Pozsar

Mai multe articole de