Lecția de respirație

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: ,

Publicat în July 28, 2015 , o comentarii

Dacă ar fi să vizualizezi Cantosurile domestice (Max Blecher, 2015) ale lui Radu Vancu, ele ar avea ceva din peliculele neorealiste, alb-negru ale lui Vittorio De Sica; dacă ar fi să le miroși, ai regăsi în textura lor ceva din hârtia de ziar american al anilor `60, în vremea în care Anne Sexton construia „gărdulețe albe/de lemn care să țină/ coșmarul departe” (Canto XXIV); dacă ar fi să le asculți, ar avea ceva din frumusețea pe cât de sfâșietoare, pe atât de crudă a verismului italian.

Fiecare canto are forma unei sfere de sine stătătoare, care uneori deține, însă, conștiința celei precedente – nu întâmplător, între cantosurile II și III, după cum și între cantosurile XVII și XVIII, există o relație profund metatextuală. În Canto III, imaginea poetului din cantoul anterior este deconstruită, actul scrierii fiind ulterior asimilat unui proces semi-subconștient: ,,La Canto II de/ două ori ai vrut să scrii:/„lațul pe care și l-a pus atunci de gât”/ și de două ori degetele/ tale au bătut:/ „lațul pe care ți l-a pus atunci de gât”. Tocmai pe acest laț se înșiruie sferele mustind de poezie și având aura unor texte redactate în transă. Nu ne aflăm nici pe departe în zona dicteului automat specific transei suprarealiste, ci dimpotrivă, într-o transă pe care aș numi-o hiperrealistă, pe care numai damnații orelor 4 A.M. o experimentează și în care survin laolaltă traume biografice, insecurități po(i)etice (Canto XX), monologuri adresate divinității (Canto XXXIV), imagini ale propriului paradis pierdut (Canto XXXIX) sau dimpotrivă, imagini ale bestialității (XXXIII) și, nu în ultimul rând, epifanii (Canto XXXVIII) și arte poetice (Canto XI).

Referirile constante la creier, văzut fie ca arhivă a unor imagini percutante, dar abandonate iremediabil timpului și morții, fie ca martorul unor epifanii aparținând prezentului (,,Neuronii/ foșnesc ca un lan de copii/ de grădiniță sub tălpițele lui/ Dumnezeu” din excelentul Canto XV) nu transformă Cantosurile într-o poezie cerebrală. Dincolo de realismul prezent în poezia lui Vancu, pe care îl împărtășim cu toții, și dincolo de franchețea poeziei sale, dată de o sensibilitate comună cu aceea a poeților confesionali americani, începe realitatea care aparține exclusiv autorului, în care rezidă originalitatea gestului său poetic: sublimarea biografiei în isihasm liric –  „Uneori, în capul meu, mi se/ pare că merge. Dar/ creierul meu nu-i deloc/ creditabil. Creierul meu bate/ într-o inimă de călugăriță/ tânără, retrasă-n craniul meu/ ca-ntr-o mânăstire din/Sadad.” (Canto XLII) În poezia noastră contemporană, Radu Vancu este poate singurul care ne arată cum putem coborî mintea în inimă, prin respirație. Adică prin poezie.

Cristina Popescu

Johnny Cash mi-a salvat, nu o dată, viața, Proust m-a învățat să o văd, iar Cortázar – să o înțeleg. Vara visez la Alabama lui Harper Lee, iarna – la Rusia lui Pasternak. Ascult operă italiană cu sfințenie și muzică simfonică cu pasiune, iar când toate contrariile care mă caracterizează amenință să iasă din matcă, scriu. I-am făcut pe toți să creadă că scriu despre ceea ce citesc, dar adevărul este că scriu, în realitate, numai și numai despre mine.

Mai multe articole de