Mumford & Sons – Wilder Mind (2015)

De . Categorii: Cronici, Doar online, etajul 9 (răzvan), Muzica, Rubrici

Etichete: ,

Publicat în July 17, 2015 , o comentarii

mumford-and-sons-wilder-mind-2015Noul album Mumford & Sons, Wilder Mind, lansat în luna mai, aduce câteva schimbări care merită privite cu atenție. Principala e legată de sound. Dacă trupa s-a lansat ca una folk, având colaborări cu nume importante din industrie (Laura Marling, Johnny Flynn sau Jerry Douglas), acum abandonează instrumentul care i-a făcut celebri, în favoarea unui sound electric, rece. A doua ține de imagine. Abandonând muzica folk, Mumford & Sons trebuia să arate altfel. Ben Lovett declara pentru NME că „I think it would be fair to say that we’ve noticed that in some of our old photos we look like absolute idiots. We look like us in our photos now.” Aceia dezamăgiți de abordarea comercială a trupei pierd din vedere faptul că succesul pe care Mumford & Sons l-a avut de la lansare s-a datorat tocmai faptului că, deși aparțineau unui gen mai curând obscur, abordarea lor a fost din start una comercială.

Când s-a aflat că trupa urmează să treacă printr-o serie de schimbări și că banjo-ul va fi înlocuit cu alte instrumente, fanii au luat-o razna. Au făcut la fel și atunci când a fost postată, cu 2 luni înainte de lansarea albumului, piesa Believe pe YouTube. Comparațiile cu Coldplay și Kings of Leon au apărut imediat, cu toate că asemănarea mult mai evidentă, cel puțin în ceea ce privește traiectoria, nu era neapărat cu o trupă rock alternativ, ci cu Bob Dylan. Believe păstrează elementul central Mumford & Sons, deși la o primă ascultare e relativ dificil de identificat formația. Versuri ca „You may call it in this evening/ But you’ve only lost the night/ Preset all your pretty feelings/ May them comfort you tonight” sau „I had the strangest feeling/ Your world’s not all that it seems/ So tied and misconceiving/ What else this could have been” confirmă faptul că, din punctul de vedere al versurilor, trupa nu a făcut concesii.

The Wolf, cea de-a doua piesă făcută publică, e, de departe, cea mai diferită de stilul anterior al trupei. Cu puternice puseuri rock, The Wolf e testamentul schimbării alese de Mumford & Sons, iar imediat după lansarea ei era mai clar decât oricând că direcția aceasta e, în mod suprinzător pentru aceia care s-ar fi așteptat ca Wilder Mind să fie un eșec, una care se potrivește de minune trupei. Lucrul acesta devine cu atât mai evident în cel de-al treilea teaser, Snake Eyes, încă o baladă tipică Mumford & Sons despre iubire și posibila ei neîmplinire: „It’s in the eyes/ I can tell you will always be danger/ We had it tonight/ Why do we always seek absolution?”

Tompkins Square Park, piesa care deschide albumul, indică linia generală a acestuia: „But no flame burns forever, oh, no/ You and I both know this all too well/ Most don’t even last the night/ No they don’t, they say they don’t”. Tristețea tipică unora dintre piesele de pe primele două albume (Sigh No More sau Hopeless Wanderer, pentru a numi câteva) își găsește locul aici în versuri ca „If only things were black and white/ Cause I just wanna hold you tight/ Without holding back my mind.” Asemănarea cea mai puternică, din punctul de vedere al sound-ului, dintre Wilder Mind şi albumele anterioare (Sigh No More [2009] şi Babel [2012]) e în Just Smoke, piesă care pare pur și simplu scoasă de pe oricare dintre cele două și reorchestrată puțin, pentru a se potrivi cu noua imagine a trupei.

Există un fir roșu în cariera de până acum a trupei, atenția la versuri. Nici una dintre piesele de pe Wilder Mind nu face excepție de la, să zicem, regula Mumford & Sons. Dar faptul că albumul nu e doar bine scris, ci sună foarte bine, arată că direcția nouă nu e deloc întâmplătoare. Cu Wilder Mind, cel mai bun album de până acum al trupei, Mumford & Sons ajunge la maturitate. Piese ca Monster („So we come to a place of no return/ Yours is the face that makes my body burn”), Cold Arms („I look at you all torn up/ I left you waiting to bleed/ I guess the truth works two ways/ Maybe the truth’s not what we need”) sau Ditmas („And so I cry as I hold you for the last time in this life/ This life I tried so hard to give to you”) confirmă asta cu prisosință.

Răzvan Cîmpean

Rezist cu greu o săptămână întreagă fără Bob Dylan sau Ada Milea, fără un serial bun, fără un roman sau un volum de poezie. În plus, dacă se nimereşte ceva interesant la teatru, ştiţi unde mă găsiţi. Şi, ca orice obsedat, scriu despre lucrurile astea ca şi cum ar fi singurele care contează.

Mai multe articole de