În prezența unui artist-terapeut. Fernand Deligny

De . Categorii: Doar online, Eco-theory&alte lucruri pragmatice, Eseuri/Studii, Rubrici

Etichete: ,

Publicat în September 28, 2015 , o comentarii

 

Fernand Deligny

Deligny Fernand, Oeuvres, Editions L’Archnéan, Paris, 2007

O rochie de ev mediu întunecat cu buline pop (Robe de Bonneval) – ieșirea din ciclul suferind al bolii mentale al Karinei Bonneval, împreună cu mănușile franjurat paietate, toate fără o utilitate specifică, dispozitivele la comun (ochelari prelungiți de la o persoană la alta), venite dintr-un viitor al simultaneităților afective parcă, plasa hiperfină pe fața unei elegante – asceta erotică, parcă văzută din depărtare, ținându-se de plasa aplicată pe față asemenea unei insecte depedente de necesitatea de a purta otrava cu sine – inventica paralizantă, deja tehno, a Lygiei Clark; cadrele junk – scaune între munți de alumiuniu și ambalaje, manechinele concurând cu impersonalitatea materiei din jur, închise în dreptunghiuri de sticlă, ca și cum s-ar proteja; manechinul cu rochie cu decupaje porno, hiperporno și fața sa rece, cu gestică de infantă sfioasă – Thomas Hirschorn, Dufrene presimțind poetica glitch de acum, cu afișele sale jupuite, jerpelite, colajele calde, post-abstract de Hans, Gil Wolman indicând înspre erotism în stradă, un pic asemenea beatnicilor. Plus predecesoarele feministe dadaise Hannah Höch (junk art), Sophie Teuber, Beatrice Wood, Emmi Hennings, Baroness Elsa von Freytag-Loringhoven, poeta Mina Loy, Clara Tice, exuberanta Toyen sau Florine Stettheimer cu ale sale mișcări de libertinaj, înspre constanta deteritorializare, îndrăgostitele de derivă. Mergând pe filmul schizanalitic, urmărim minorități ale aceleași perioade în care una dintre cele mai exotic-discrete figuri își dezvoltă, prin metode nevăzut-involuntare, atât stiluri de eliberare printr-o anumită expresivitate de nelocalizat, cât și metode – mereu între episoade de auto-bulversare a subiectivității, pentru a-i ajuta (în favoarea lui a-i iubi) pe ceilalți: Fernand Deligny, apropiatul așa numiților psihotici, (anti)terapeutul, performerul, scriitorul, în constantă devenire-artist, devenire-copil, ce a influențat puternic scriitura deleuzian-guattariană și, în speță, viziunea lor asupra celui mai autentic scop al schizanalizei.

Deligny Fernand Oeuvres

Deligny Fernand, Oeuvres, Editions L’Archnéan, Paris, 2007

Deligny termină studiile cu un bacalaureat în filosofie și se trezește de foarte tânăr plonjând, din interiorul unei oboseli familiale semi-burgheze, în funcția de institutor la un soi de Școală Specială, am spune astăzi, o instituție pentru adolescenții delicvenți și copiii defavorizați. Mereu atent la ceea ce se scrie/ publică sau la artă, în general, Fernand Deligny își presimte, încă de foarte devreme, un soi de misiune, venită doar din plăcerea de a inventa/ auzi cuvinte, de a dezvolta franjuri de gânduri: aceea de a scrie. Combină asta cu mini-schițe (schije), desene alipite aproape în toate cărțile sale, niciun volum nu seamănă cu celălalt. Traumatizat efectiv (ajungea să țipe/ sufere deseori de atacuri de panică în public sau, în speță, în momentele când se insista pe o idee care nu-i spunea mare lucru, relatează Oury – care l-a și invitat în jurul anilor ’70 la clinica Le Borde, unde bizarul terapeut nu s-a despărțit de Janmari, autistul de care avea grijă de ceva ani, entuziasmat de fluxuri de apă – descoperise singur un firișor de apă în mini-satul de copii psihotici înjghebat de Deligny, alături de voluntari care făceau parte obligatoriu din aceeași pătură socială ca și pacienții; astfel, entuziasmat doar în preajma apei, Janmari nu se sincronizează atât de bine la mușuroiurile sonore de la Le Borde, dă drumul la robinete, e agil, dar extrem de auto-suficient, la fel ca și terapeutul său) de orice buclă de înregimentare, fie ea discursivă, fie ea fizică, Deligny se remarcă încă de la job-ul său ca institutor printr-o imunitate profundă față de conceptul de -pedeapsă-. Revolta platoșei de autorități nu a domolit nicidecum preferințele sale pentru o atitudine total nonreactivă, ba chiar ușor complice la pornirile agresive ale copiilor pe care îi avea în grijă, îi lipsea efectiv orice organ pentru a se impune sau, mai degrabă, avea cei mai potriviți cili pentru a detecta-dezlega nodurile de comportament dominator. Învăța de la sălbăticia tinerilor bulversând social (nu era deloc afin ideii de reeducare socială, misiunea sa vira înspre dorința de a-i entuziasma/ ajuta pe cei care ajungeau în instituția girată de el, în nici un caz de a le impune regularități pedagogice a la Makarenko), nu avea metode (ura orice ține de o metodă, de metode, în general), nu suporta conferințele (participa la conferințe împreună cu doi, trei copii de la Centre – pe unii i-a și cazat la el acasă, în timpul războiului: “COT-ul fiind închis, Deligny cazează la el patru tineri copii anormali; […] Trebuiau să evite închisoarea sau reîntoarcerea la sistemul de Salvagardare.” (Deligny 2007, 155, (trad. mea)), avea o delicatețe și o intuiție respectoasă incredibilă în raport cu limbajul. Își întoarce pe dos sensul scrierilor, refuză să recunoască autonomia unui stil, ba chiar, de-a lungul timpului, afirmă chestiuni contrare publicate în volumele din tinerețe, are un fel de voluptate pentru non-linear. Se înscrie în grila unui Celestine Freinet (refuză utilizarea caietului) sau a lui Maud Mannoni (cu care și colaborează), ar spune analiștii, suntem siguri însă că Deligny ar fi privit cu mefiență acest gen de buclă analogică. Îl citează de câteva ori pe Guattari, pe jumătate contrazicându-l (mult prea centrat pe expresivitatea verbalizată pentru privirea lui înspre un abecedar de gesuri, modificări subtile de design, suprimarea inadecvărilor în natura creată tocmai pentru a păstra liniștea bucuroasă, curioasă a bolnavilor), este citat masiv de Deleuze, care învață de la el indirect-nevăzut. Grain de crapule, micul volum de aforisme poetice este un soi de auto-manifest de fasonare și (încă o dată) tehnicizare a sinelui terapeutului, când acesta încă lucra cu delicvenți sau copii neintegrați social: “Spune-ți că educația va începe în ziua în care atmosfera va fi complet debarasată de cel mai mic miasm al -pedepsei-.”, (Ibidem, 47, trad. mea).; “Epileptic, deprimat, hipo-maniac…Iată la ce se uită medicul.”, (Idem, 54, trad. mea);  “Economisește-ți furiile pentru momentele de solitudine și, apoi, […] transformă-le în energie.”(Idem, 64, trad. mea).

12067202_1068488859852097_2099113938_n

Deligny Fernand, Oeuvres, Editions L’Archnéan, Paris, 2007

Ediția calup cu peste 1000 de pagini, care adună scrierile lui Deligny, articole despre activitatea sa, mini-recenzii la publicațiile sale literare, desene-poeme, mostre ale “hărților de vagabondoaj” e un soi de poetică a libertinajului în pedagogie/artă. Avem de-a face, concomitent, cu noi maniere de arpentare a limbajului. Mărturisirea cu privire la o angoasă apriori a sa, la acea rezistență nervoasă față de actul de a vorbi justifică nevoia imperioasă de a lucra cu un concept ca și -vancanța- limbajului.  Deligny refuză orice structurare și discuție pe metode în jurul ideii de psihic, vizitele și întrebările părinților i se par ridicole, ba chiar deranjante pentru dimanica psihoticului care, de la bălăngăneală catatonică ajunge, în satul improvizat chiar de el, să scoată pâine din cuptor sau să-și hrăneasca micuța amică autistă. Deligny trece de la postul de institutor la cel de terapeut, contextul și bulversările sociale îi -dăruiesc- o locație în care poate primi oameni: deschide un spital la Lille sau, mai târziu, organizează reuniunile creative, cu ajutorul lui Henry Wallon, de la La Grande Cordée, face filme (Ce gamin, là – având ca temă centrală viața sa alături de Janmari sau Le moindre geste). Experimentând constant, Deligny are o manieră vădit subversivă de a organiza o instituție pentru bolnavi mintal, gândind orice detaliu în termenii non-ierarhiilor “recrutase supraveghetori fără diplomă, muncitori, sindicaliști. Era acuzat că a angajat alcoolici notorii, […] un personal cu cazierul plin.”, (Deligny, 2007, 152, (trad. mea).; “Nu împărtășea nici ideile, nici vocabularul umaniștilor. -Prietenie-, -încredere-, -entuziasm-, -armonie-, -bucuria de a fi împreună- sau -încrederea în om- marcau fondul istoric religios, creștin-democrat sau comunist al educaței specializate.”, (Idem, 156, trad. mea). Absolut neintegrabil într-o linie de metodă pedagogică, Deligny rămâne în afară și când vine vorba de interacțiunea cu cei care voiau să petreacă un stagiu, alături de el și copii. Nicio urmă de ideologie psihanalitică, nicio inserție a unei maniere de a trata, probabil acestea au fost punctele care l-au atras cel mai tare și pe Guattari la discursul delignyan. Își construiește personaje, narativizează prin refrene:  “Inventez, vorbindu-le, reflexe și intuiții pe care nu le-am mai avut.”,  (Idem, 166, trad. mea) (din Les vagabondes efficaces), povestește/ reia fleshuri (unul dintre cele mai reușite fragmente derulează plimbarea unor fetițe îmbrăcate în uniforme de culori nu prea încurajatoare, ușor reperabile, tocmai datorită urâțeniei materialului mixat cu nuanțele grunjoase – Deligny/ naratorul punctează și vizualizează jena copilelor privite, rușinea care le va transforma: “Ele se vor răzbuna așa: ele vor deveni curve multicolorate și duminică dimineață vor dormi târziu, foarte târziu, pentru că rușinea suportată în tinerețe obosește pe viață.” (Idem, 192, trad. mea), ironizează motivele de bunăvoință ale studioșilor supraveghetorilor-voluntari, veniți acolo, din cele mai călduțe medii, pentru gustul -lejer- al explorării umanului.

Deligny contextalizează, ca un adevarat art performer – el trebuie să reinventeze constant circumstanțe adecvate cerințelor de ajutor din partea copiilor, să-și inventarieze instrumente (desenul, jocul mima, alfbetul-gest, povestiri improvizate colectiv, ateliere de activități manuale, echipe de sport, ieșiri libere, refuzul științei/psihologiei). Se întâlnește cu aprigul Céline sau Queneau în proclamarea inutilității absolute a gramaticii. Devine obsesiv cu detaliile de modificare presupuse de “cel mai mic” gest al copiilor, este de partea, mai degrabă, unei precipitări de evenimente care ar constitui istoria singulară, caută, de fapt, în speță – istoriile imaginate: “Ceea ce contează este a îndrăzni abandonarea apariției oricărei intenții de informare, de formare, de presiuni premature sau repetitive. Ceea ce adultul vrea să pretindă și să dovedească este suspect pentru copil.”, (Idem, 246, trad. mea)  – revărsarea excesului dezirant ar spune Deleuze-Guattari, în special când citim despre calificarea lui Deligny a oricărui principiu de evaluare drept “obscen”; citește formarea personalității unui copil doar în mișcare/ acțiune. Adrian Lomme, romanul care urmărește ceea ce descurcă un copil problematic în interiorul unei familii a cărei destructivitate psihotică depășeșe handicapurile micuțului personaj, prefigurează pariul pe care și-l pune Deligny: acela de a face copiii autiști să scape simptomelor, ca și cum ar “scăpa printre gardienii” pe care îi derutează. De aici, blocul conceptual care face recognosibil stilul delignyan: ideea de -corp comun- (colectivitate a singularităților, uniunea printr-o mai profundă diferențiere, în limbajul deleuze-guattarian: “El înlocuiește noțiunea de corp propriu cu aceea specifică și spațială de corp comun. Corpul comun, spațiul apar pe fondul ritualurilor sau în emoția unui copil posedat de strălucirea apei sau descoperirilor de locuri sau lucruri.”, (Idem, 682, trad. mea).  “Clasorul” Nous et l’innocent teoretizează interschimburile, spațiile comune de cunoaștere în indeterminare dintre Deligny și copii: tăcerea însoțită de gesturile semi-bruște ale lui Janmari pentru dansurile în ploaie – entuziasmul strict pentru ploaie, vagabondajul  – tentativele mai degrabă de a ajunge undeva și nu stabilirea, în prealabil, a unui punct fix, structura de rețea, în detrimentul celei raționale, a direcțiilor unui involuntar psihic, urmărirea gesturilor care “permit”, imposibilitatea de mai gândi spații competitive de orice fel, afinitatea față de infinitive – ambiguitatea, netezimea unui deșert foarte ușor dominat de mici obiecte printre care nevăzut se pășește. Nu de puține ori e citat Rousseau, cel din Révéries du promeneur solitaire, cu a sa ahtiere pentru a călători de dragul călătoriei, cu jena sa printre jetoanele impozante ale discursivității umane. Evacuarea limbajului coincide cu sfatul lui Deligny pentru alcătuirea hărților, mini-crochiuri delicate ale traseelor intensive, iată, pentru fiecare copil-nomad. Poemele sale, alături de povestirile cu obiecte cotidiene personalizate care fug de acasă sau fură sau își abandonează prietenul prea preocupat de argumentări, se secvențializează autist-expresiv în jurul ideii permanentizate de vagabondaj. Un fel de atmosferă gombrowicziană în care singura singura posesiune e posibilitatea transhumanței. Dacă, în proliferare, liniile de fugă (în termenii lui Deleuze) scapă notației, există corpul comun/ afectivitatea comună ce permanentizează tocmai pasajele de trecere, artificiile de dispariție ale acestora. Nimic nu se datorează limbajului sau inconștientului freudian, ne aflăm într-o continuă devenire-imperceptibil comună, dacă ar fi să folosim punctările schizanalizei: “Vagabondajul: cuvântul mi-a venit spontan. Vorbește un pic despre tot, ca și celealte cuvinte. Vine dintr-o -manieră de a avansa, de a merge-, spune dicționarul […] și, de asemenea, din -urmele unui animal-. Cuvânt puternic, după cum observăm, care vorbește despre mers, despre mare și despre animal și care posedă și alte ecouri: <a vagabonda – a scăpa adevărului…a te plimba dintr-o parte în alta, arbitrar, către aventură.” (Idem, 811, trad. mea).

Muzeul hărților delignyene – o plajă a scurtcircuitărilor și a intuiției care netezește spații psihice, fără limbaj, e concretizarea pragmatismului estetic pentru care pleda, în subsidiar, și terapeutul. Dorința foucauldiană de a dispărea prin ceea ce spune, mutismul lui Blanchot ca și un soi de mistică imanentă se măsoară, la Deligny, prin aceste cartoline ale lipsei de identitate și subiecți. De aici și o revoltă concomitentă cu orice însemna terapeutizare particularizantă: terapie de familie, de cuplu etc. Diversiune și fugă propune Deligny, confirmat mai târziu de către Deleuze, prin citarea unui Miller sau Kafka cu ale sale mașinații de ieșire și respirație nu contează cum, nu contează pe unde. Superficialitate antrenantă de comic-books. În fond, hărțile punctează gesturi, fără a le considera altceva decât mici fenomente-eveniment asemena unei ninsori de grindină peste obiectele singure sau precum invaziile solare între tehnologiile eclatante din urban. Filmele lui Deligny conservă această tehnică a non-intruziunii, camera e mereu un însoțitor hipersensibil, expus la fel ca și psihoticul ce înoată în dimineți fresh prin lumină, până la izvorul preferat, chiar de el -la hazard- descoperit. Ceilalți, alături de supraveghetorii care inventează sarcini, responsabilizează prin joc, sar într-un picior sau se umplu de uimire de fiecare dată, pentru același gest. O catatonie a extazului – în cazul în care copiii, din iritabilitate și autolezare, intră într-un soi de ritmicitate (alte timpuri de ritornele) a auto-afectării pozitive, acea auto-satisfacere pe interior – ultimul concept extras din filosofia spinozistă de către Deleuze? Harțile notează un nomadism înspre lejeritate și gesturile care nu cunosc greșeală: un rând de pietre ca repere, lingura singură pentru doi copii – pentru că unul reacționează doar dacă e hrănit de celălalt care, cu câțiva ani înainte, își folosea palmele doar pentru a-și lovi creștetul. Frumusețea conceptelor delignyene vine și din pragmatismul și utilitatea lor – dedicate unei alterități neclare rațional, fără poziționări de orice fel. Un fel de hipersubtilizare și complicare, prin omogenizarea, în același timp, a unui comportament dedat involuntarului. Arta/ literatura/ filosofia/ practicile lui Deligny se lipsesc de vreun concept-centru justificator, stilistică unică, peste tot avem de-a face cu o proliferare de grunduri: rămâne constant atașat de industria cinematografică, în paralel cu trasarea harților în biroul său ca de piatră din satul de copii, citește/ notează – prin depărtare de statuturi, direcțiile invizibile de vagabondaj ale copiilor. Céline, care-și dedică Moartea pe credit și delicvenților, e reactualizat prin acea Africă a psihoticilor și problematizările dincolo de care Deligny își află efectiv liniștea creativă, ca Artaud – pomenind de indienii roșii: “”Cand suntem de partea delicvenților, nebunilor, liceenilor, justița, școala, azilul devin foarte ridicole; deci, în aceeași manieră, când ne punem de partea muților, limbajul e cel care devine ridicol.”, (Idem, 865, trad. mea).

De la Lautréamont și Deligny înspre un volum ca Juventus punctăm acele elogii pentru membrana expus-curajoasă a adolescenților (schizanalizând, hip-hopul susține aceeași secțiune de subcultură, mai reușit sau nu: glossy si vociferanta azelia banks, cu acel prim video în care tricoul michey mouse mulează mișcări inocent-compulsive ale fetiței atrăgătoare care-și apără doar revolta; iggy a. – avangardista outfiturilor – ca și întrega generatie, de altfel – căutarea stridențelor ce expun obsesiv marginalitatea; celebra Brooke Candy, cu botinele aurite într-un scaun cu rotile tot de aur, plimbând copilul în lesă, înfigând săgeți formulelor tradiționale ale familiei;  Rich White Ladies, Zebra Katz si restul furioaselor cu bumburuți groși de cristal și micro veste pe busturi de păpușă, din care trebuie să scoata arta, ca și cum ar prelucra, uneori chiar inteligent, și de la mai bătrânii A Tribe Called Quest sau Beastie Boys – e continuarea revoluției de dezinhibare a jazzului, beaturilor fără sustenanță disciplinată, cum ar spune Guattari, puternic atras de forța eliberatoare a acestei industrii). Se învață de la Deligny așteptarea setând modul curios: privim emoția care basculează, emoția ce vine dintr-un etern altundeva, du déhors, ne spun Deleuze și Guattari mai târziu în AntiOedip, așteptarea îngăduind nu pasivitate, ci întinderi de toleranță pentru nevăzut:  “Atunci la ce bun să obsevi? Pentru nimic. Pentru respectul în raport cu natura care nu domină.”, (Idem, 958, trad. mea).

Deturnarea cauzaliății gestuale pentru un entuziasm-miracol, ca la modificările tematice pe parcursul lucrului în tablourile lui Francis Bacon, rodarea percepției pe reverie, epuizare în imaginație și virtualitate pragmatică – ca psihoza controlată la Castaneda, halucinația organizată în romanele lui Robbe-Grillet. Existând prin a întoarce fundul Persoanei, Deligny potrivește doar intensități, asumându-și limbaje cât ar da un astfel de poem al nondidacticii în apropierea protocalelor psihoticilor: “de bun la nimic ce era../ iată-l devenind o extraordinară/ mașină ce face de toate […] și uite-o în casa asta/ unde suntem/ apă în casă/ nu era/ băiatu ăsta care a adus-o/ noi ăștia – reiau/ pentru noi asta are efect/faptul că ne aduce/ apă/ în neștire/ apa de la fântână spre chiuveta de piatră/ în neștire/ s-ar putea spune/ că era entuziast/ în efortul lui de a aduce apa asta/ și de ce nu?/ zilele erau la fel/ tot pătate de străluciri ale bucuriei/ bucuria/ – asta strălucește” (Idem, p. 1089, trad. mea).

Cosmina Moroșan

 

 

 

 

Cosmina Moroșan

Documenteazã experimental teritorii literare, medicale, antropologice, filosofice etc. etc. atât pentru propriile demersuri artistice, cât și spre îmbogățirea unei lucrări cu provizoriul titlu: Schizanaliza literaturii experimentale. În general extatică. :)

Mai multe articole de