Feriți-vă de Portăreasă!

De . Categorii: Cronici, Numărul 1/2014, Numere revistă, Teatru

Etichete: ,

Publicat în October 20, 2015 , o comentarii

ce-nemaipomenita-aiurealaVestea conform căreia Silviu Purcărete avea să pună în scenă, la începutul stagiunii acesteia, Ce nemaipomenită aiureală a venit ca o confirmare a faptului că Teatrul Naţional Cluj e conştient de necesitatea, după încercări eşuate de a propune un spectacol puternic, unei piese importante şi reprezentative. Nu e de mirare alegerea făcută, în condiţiile în care Silviu Purcărete a reuşit să concentreze o atenţie nemaiîntâlnită pe Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, în momentul în care, în 2007, a început să monteze Faust.

O constantă în ceea ce-i priveşte pe cei mai mulţi dintre actorii TNC se referă la faptul că energia lor, pentru a nu vorbi de prestaţia scenică, e aceeaşi aproape indiferent de rolurile pe care le interpretează. Tocmai din acest punct de vedere, Ce nemaipomenită aiureală e cel mai bun spectacol pe care l-am văzut vreodată la TNC! Pentru că, odată cu el, s-a produs un lucru pe care nu-l mai credeam posibil: energia unora dintre actori s-a schimbat în aşa măsură, încât puteam jura că îi văd pentru prima dată.

În mod inteligent, Silviu Purcărete începe Ce nemaipomenită aiureală abia de la scena a IV-a, ceea ce, în parte, pune în ambiguitate situaţia anterioară a Personajului, dar, în acelaşi timp, redimensionează importanţa pe care o capătă apartamentul. Începutul, aşadar, când vechea proprietară (Bătrâna Doamnă) îi arată noului proprietar (Personajul) locuinţa, timp în care întreaga sală e în întuneric, e un prilej excelent de înţelegere a logicii piesei: atenţia trebuie focalizată pe ceea ce personajele afirmă, nu atât pe identitatea lor scenică. Lucrul acesta devine tot mai evident pe măsură ce înţelegem că unul dintre jocurile pe care Purcărete le foloseşte aici e multiplicarea personajelor: Bătrâna Doamnă e, pe rând, interpretată de Irina Wintze, Anca Hanu şi Romina Merei. În fapt, aproape toate personajele sunt create pe această logică a multiplicării, iar partea cea mai interesantă a jocului e faptul că nu e făcută doar de suprafaţă, fiindcă fiecare actor preia doar un aspect al personajului, cu menţiunea că există momente în care actorii înglobează fiecare toate ca-racteristicile personajului.

Monologurile aproape interminabile din text sunt transformate aici în replici repetitive, atribuite diferitelor  ipostaze ale aceluiaşi personaj. Asta se întâmplă în aproape toate cazurile, de la Bătrâna Doamnă, la Doamna cu un căţel (Patricia Brad şi Ramona Atănăsoaie) şi la Domnul (Ionuţ Caras, Matei Rotaru, Cătălin Herlo şi Silvius Iorga). În felul acesta, momentul în care avem de-a face cu un monolog propriu-zis primeşte, dintr-o dată, o altă importanţă. Mă refer la discursul Portăresei, în interpretarea Rominei Merei. E, de departe, piesa de rezistenţă a spectacolului, dintr-un motiv cât se poate de simplu: pentru că există o intensitate în interpretare, intensitate nemaiîntâlnită pe tot parcursul spectacolului.

Singurul personaj important care se individualizează în Ce nemaipomenită aiureală e, aşa cum era de aşteptat, Personajul (Cornel Răileanu, premiul pentru actor în rolul principal, Premiile UNITER 2014). Însă individualizarea sa are, în mod ciudat, două aspecte: serveşte, pe de-o parte, la construirea unui personaj puternic, dar, în acelaşi timp, distruge această aparenţă, pentru că se află la voia celorlalţi. Rolul Personajului în spectacol e, pur şi simplu, de a crea o cale de acces spre celelalte personaje, ceea ce, în mod ciudat, îl face personaj-cheie, dar nu aşa cum ne-am aştepta. Din acest punct de vedere, Personajul e spectatorul-cheie, martorul principal, chiar dacă aproape întotdeauna absent, al întregii piese.

Dincolo de aparenţe, există un control impecabil în Ce nemaipomenită aiureală. Nu mă refer aici doar la modul ingenios în care Silviu Purcărete a reconstruit personajele lui Ionesco, ci, mai mult decât atât, la faptul că aproape fiecare eveniment îl anunţă pe următorul. Spre exemplu, despre scena revoltei, mulţi ar putea fi tentaţi să spună că e tipică pentru TNC, fiindcă e un moment în care lucrurile o iau razna. Deosebirea e făcută aici de faptul că există o logică în spatele acestei dezlănţuiri: întregul moment e materializarea ideii de lipsă de măsură, pe care piesa o anunţa anterior.

Încă un aspect esenţial al piesei e felul în care amestecă personajele cu manechinele de pe scenă. Pe lângă faptul că cele mai multe dintre personaje, în prima parte a piesei, apar de după mulţimea de manechine, descoperim că unul dintre actori, într-o parte care nu are nici o legătură cu textul lui Ionesco, era unul dintre manechine. Asta ne ajută să înţelegem şi mai bine construcţia personajelor, fiindcă, în ciuda împărţirii lor în mai multe faţete, observăm că ele sunt lipsite de identitate. Sunt, într-un fel, mecanice. Faptul acesta devine cu atât mai evident la finalul piesei, când Portăreasa repetă la nesfârşit aceleaşi acţiuni şi replici: intră în scenă, aducând mâncarea şi spunând „Masa e servită, domnule!”. În plus, una dintre mâini e deja a unui manechin. Mai mult decât atât, momentele în care personajele rearanjează scena, iar tot ce pot spectatorii vedea e conturul lor şi al manechinelor, sugerează încă o dată această idee.

Muzica, la fel cum s-a întâmplat şi în cazul lui Faust, Undeva la Palilula şi D’ale carnavalului, e compusă de Vasile Şirli, şi respectă aceeaşi regulă: simplă şi obsedantă. Dinamica pe care o primeşte piesa prin muzica lui Şirli e una total diferită de ceea ce se întâmplă, în mod obişnuit, la TNC, iar acest fapt e extrem de evident în scena monologului Portăresei, când, în lipsa muzicii, lucrurile ar fi fost cu totul diferite. Muzica lui Şirli se potriveşte perfect cu atmosfera schimbătoare a piesei, dar şi cu ambiguitatea pe care construcţia personajelor o transmite. Mai mult decât atât, repetitivitatea muzicii vine să completeze repetitivitatea anumitor replici sau gesturi.

Pe lângă ceea ce reuşeşte la nivelul actorilor, Ce nemaipomenită aiureală e un spectacol extraordinar, fiindcă transformă piesa lui Ionesco într-o desfăşurare de forţe de genul celor pe care nu suntem obişnuiţi să le vedem.

Ce nemaipomenită aiureală, un spectacol dificil, dar complex, care confirmă valoarea unuia dintre cei mai importanţi regizori români şi care subliniază profunda necesitate de schimbare de atitudine a TNC.

Răzvan Cîmpean

Rezist cu greu o săptămână întreagă fără Bob Dylan sau Ada Milea, fără un serial bun, fără un roman sau un volum de poezie. În plus, dacă se nimereşte ceva interesant la teatru, ştiţi unde mă găsiţi. Şi, ca orice obsedat, scriu despre lucrurile astea ca şi cum ar fi singurele care contează.

Mai multe articole de